Între 1930 și 1950, caruselul istoriei s-a învârtit incontrolabil pentru România. Țara a traversat în regim-fulger o succesiune de stăpâniri politice, acoperind tot spectrul de ideologii radicale, de la extrema dreaptă la extrema stângă.
Începând cu dictatura regală a lui Carol al II-lea, trecând printr-un intermezzo național-legionar, apoi printr-o dictatură militară, pentru ca într-un final să naufragieze în comunism de inspirație sovietică, România a fost la mijlocul secolului XX o adevărată cursă cu obstacole pentru cetățenii săi.
Regimurile autoritare, indiferent că sunt de dreapta sau de stânga, au o caracteristică împărtășită: cer supunere totală față de liderul sau față de principiul autoritar. Cum acomodezi însă, în interiorul aceleiași generații, atitudini și gesturi politice nu doar contradictorii, ci pur și simplu incompatibile? Cum faci dintr-un carlist un legionar, și-apoi din legionar un comunist fervent?
Fiecare regim dintre cele perindate la București între 1930 și 1950 a funcționat asemănător. Odată acaparată puterea, autoritarismul a avut grijă să scape de oamenii incomozi din punct de vedere ideologic, social sau etnic. Atât legionarii, cât și comuniștii și-au fixat o țintă comună de dresaj: intelectualii și mediul universitar. Și unii și alții au făcut comisii de evaluare care aveau ca scop curățarea spațiului public de ideile nedorite.
Ce faci ca intelectual obligat să treci de la o dictatură la alta, de la un regim totalitar la altul? Te iluzionezi? Te revolți? Te opui? Te adaptezi? Evadezi? Și care sunt limitele adaptării?
Epoca traversată de România între 1930 și 1950 a fost experimentul ideal pentru a testa capacitatea oamenilor de a se îndoi sub vremuri. Subiecții experimentului au fost, mai ales, membrii elitei intelectuale românești. Cum au supraviețuit? Ce ne învață, peste timp, alegerile și atitudinile lor? Sunt o parte din întrebările care stau la baza volumului istoricului Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, publicat în 2012 la editura Humanitas.
Am selectat din această carte mai multe pasaje pentru a vă reaminti, la nici un secol de la evenimentele originare, ce poate face dresajul politic din omul gânditor – și, în general, în ce fundătură duce gândirea înregimentată. Ca de fiecare dată vă îndemnăm să citiți integral sursa publicistică din care noi am extras doar câteva paragrafe.
Nu e un rechizitoriu, ci un inventar explicativ. E despre a înțelege cum a fost posibil – și, eventual, cum poate fi posibil din nou.
Epurări legionare
Cea mai amplă acțiune intelectuală a legionarilor a avut ca țintă universitatea, atât corpul profesoral, cât și cel studențesc. Trebuia românizat învățământul ș trebuiau îndepărtate persoanele indezirabile. Cel mai simplu a fost să se pună în aplicare o lege care stabilea la 65 de ani vârsta obligatorie de pensionare. Dintr-o lovitură universitatea românească s-a “eliberat“ de cei mai celebri reprezentanți ai săi.
(…) Ministerul condus de Traian Brăileanu a recurs la soluția unor comisii de revizie, menite să investigheze activitatea fiecărui universitar, de la profesor la asistent, și să propună deciziile de rigoare.
Cel mai “vânat” universitar ieșean a fost Iorgu Iordan. La 30 octombrie 1940, ministrul Brăileanu îl pune în concediu din oficiu “până la clarificarea situației sale în învățământ”.
(…) La universitatea clujeană legionarii îl pun decan la Litere pe Constantin Daicoviciu, fost liberal, fost membru al Frontului Renașterii Naționale. S-a jurat mai târziu că n-ar fi îmbrăcat cămașa verde. Dar sunt mai mulți cei care s-au jurat că l-au văzut cu ea. Oricum, pentru Daicoviciu n-a fost decât un episod. A avut, ca nimeni altul, abilitatea de a trece dintr-un regim în altul. Așa că nu e de mirare că a rămas decan și după căderea legionarilor, până la sfârșitul anului 1941.
Ironiile istoriei
Gândirea lui Nichifor Crainic consacră un număr revoluției legionare. Sub acest titlu, Crainic se referea la mântuirea României prin Garda de Fier. Cu câteva luni înainte, în aceeași revistă, îl lăudase pe Carol.
(…) Ca mai vechi germanofil (din vremea Primului Război Mondial), Gala Galaction remarcă ironic o reorientare radicală: “importantul meu amic Nichifor Crainic, insultătorul germanilor și al filogermanilor de acum 20 de ani, se bucură de amnezia, de amnistia și de onorurile de azi.“
Oportuniștii
Pus în evidență de regimul Carol II, Constantin Rădulescu-Motru nu are nici un motiv să creadă că va fi foarte stimat de legionari. Poate de aceea scrie, în articole publicate în Timpul, vorbe frumoase la adresa lor. (…) Îl elogiază pe Codreanu, a cărui luptă este pe cale să izbutească într-un viitor apropiat.
(…) El își exprimă în Timpul deplina solidaritate cu Germania: “Noi, românii salutăm cu entuziasm victoria armatelor germane și a aliatelor sale. Cu ea începe o nouă viață în Europa.“
Gala Galaction este un om de stânga. (…) Cu toate acestea, în primele zile ale regimului legionar, notează în jurnalul intim: “Avem un stat legionar, Vie cu noroc! Îi doresc să îndeplinească întocmai marile devize, proclamații ș solemne jurăminte cari le răspândește cu profunzime. (…) Îi aștept la lucru, cu inima slobodă, dornic să văd premenindu-se sufletul mulțimii românești.“
La Ministerul Propagandei, unde ministru era Mihai Antonescu, iar subsecretar de stat Alexandru Marcu, sunt angajați o mulțime de intelectuali, în majoritate tineri, cu cele mai diverse opțiuni ideologice, inclusiv de stânga (chiar dacă se feresc acum să și le mai exprime): (…) un grup orientat spre stânga, cu mai vechi simpatii comuniste – Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Radu Boureanu.
La 180 de grade
Dacă extrema stângă fusese exclusă din democrația interbelică, acum (n.r. după căderea regimului lui Ion Antonescu) dispărea dreapta naționalistă.
(…) Schimbarea din temelii a României – într-un ritm amețitor – a provocat mari mișcări în rândul elitei intelectuale. Cu toții se vor găsi în situații pe care nici nu și le-ar fi putut imagina doar cu câțiva ani în urmă. Vor alege mai bine sau mai rău, în funcție de principii, în funcție de interese… sau va alege istoria pentru ei, fără să le mai ceară consimțământul.
Eugen Ionescu e un om cu reflexe de stânga. Fusese totuși un impecabil diplomat “antonescian”. Izbucnește abia după 1944. Și acum lovește în tot ce vede la dreapta: “Nae Ionescu a creat o stupidă, înfiorătoare Românie reacționară”; “Eliade e un mare vinovat”; “Imbecilul de Noica”.
(…) Pentru moment comunismului Ionescu n-are nimic să-i reproșeze. Misiunea sa la legația din Franța încetează totuși în octombrie 1945. Nu revine nici el în țară. În 1946 atacă violent cultura românească și instituțiile românești grav viciate, după el, de naționalism.
(…) Cât ar părea de curios, regimul comunizant din România nu a apreciat prea tare pamfletul ionescian. În consecință, scriitorul s-a trezit cu un proces și o condamnare la ani de temniță. Nu pare să realizeze ruptura, fiindcă și mai târziu, în februarie 1948, îi scria lui Tudor Vianu, exprimându-și dorința de a obține un post, din partea statului român, însă în Franța. Încă nu-l deranja regimul comunist.
Epurări comuniste
În țară vechea elită intelectuală este supusă unor epurări succesive. (…) Aceste excluderi sunt un prim rezultat al activității “Comisiilor de epurare”, constituite în toamna anului 1944.
(…) Cea mai harnică și mai eficientă a fost Comisia din Iași. (…) Erau de altfel la Iași vechi tensiuni care își spuneau cuvântul, între o dreaptă radicală și o stângă bine conturată (deși se acomodase în vremea lui Antonescu), care vedea sosit momentul revanșei.
Cei care rămân
La Iași, Constantin Daicoviciu – decan sub legionari, decan sub Antonescu – a apărut și în toamna anului 1944 drept cea mai bună alegere pentru aceeași funcție de decan, pe care a păstrat-o timp de doi ani. În 1945 a aderat la Partidul Comunist. La sfârșitul anului 1946 a intrat în guvern ca subsecretar de stat la Ministerul Muncii și Asigurărilor sociale.
Oarecare înclinare spre stânga avusese, poate, G. Călinescu; dar, instabil cum era, oscila ușor în bătaia vântului. Acum pare decis: e hotărât de stânga. Dacă pe vremea lui Carol II, factorul decisiv în toate era principele, locul acestuia e luat de mase: doar ne aflăm în democrație!
Nici un alt universitar, nici un alt scriitor n-a susținut cu atâta energie “democratizarea“ țării, în fapt treptata ei comunizare în aniii 1944-194, așa cum a făcut-o Călinescu.
Cei care se adaptează
Este de observat cât de mulți oameni ai lui Carol II se alătură acum curentului dirijat de comuniști.
Aveau și avantajul, ca susținători ai dictaturii regale, de a fi fost antilegionari și în relații reci cu regimul Antonescu. Mihai Ralea dă tonul și îi atrage și pe alții sau le oferă un exemplu. (…) Și Traian Ionașcu, rezident regal sub Carol II, s-a descurcat bine cu comuniștii și a făcut o lungă carieră la Facultatea de Drept.
Tot oameni ai lui Carol II sunt și aliații mai “îndepărtați“ și pe termen scurt cu comuniștii. Cazul lui Gheorghe Tătărescu, principalul suport liberal al fostului rege și șeful principalei componente “istorice” a guvernului Petru Groza.
(…) Cei mai mulți scriitori de renume preferă să aleagă și ei cartea câștigătoare. Cu Sadoveanu, cu Eftimiu, cu Călinescu, cu Galaction ne-am lămurit.
Li se adaugă Cezar Petrescu, aparent mai detașat la început, dar apoi pe deplin lămurit după o călătorie întreprinsă în Uniunea Sovietică, cu o delegație de ziariști; urmează o suită de articole elogioase privitoare la felurite aspecte ale vieții din țara socialismului.
Un derutat inițial este Camil Petrescu. Vrea să se adapteze, dar o vreme nu reușește să găsească tonul potrivit.
Cazuri aparte
Un caz aparte îl reprezintă Mihail Sebastian. Ca scriitor evreu marginalizat, putea profita din plin de noul context, dar n-a făcut-o. Satisfacția ieșirii din coșmar nu e însoțită și de aprecierea favorabilă a evoluțiilor prezente. (…) S-ar fi adaptat Sebastian la comunism? Greu de crezut. Pentru el exista doar o soluție, pe care i-a rezervat-o destinul: ieșirea din scenă.
Dintre scriitorii de renume, Lucian Blaga e ocolit de oficialități ș stă la rându-i retras.
Tudor Arghezi, dimpotrivă, este un timp curtat de responsabilii culturali. I se decernează în august 1945 marele premiu național pentru poezie. În decembrie 1946 este sărbătorit oficial de Ministerul Artelor, alături de Gala Galaction. (…) Înțelege însă să-și păstreze independența, dovada oferind-o cele peste 500 de articole publicate din toamna anului 1944 până la sfârșitul anului 1947.
Transformarea lui Arghezi
Nici prin gând nu i-a trecut să colaboreze, de pildă, la Victoria, foarte ideologizatul ziar editat de bunul său prieten N.D. Cocea.
Acesta, de altfel, i-a făcut împreună cu celălalt prieten apropiat, Gala Galaction, o foarte interesantă vizită, pe data de 15 aprilie 1946, pentru a-i transmite propunerea de a scrie un articol, însoțită și de o sumă consistentă de bani: 200.000 de lei, echivalentul unui salariu bun pe un an de zile. Un articol în care Arghezi “să apere pe cei înjurați de presa manistă, pe oameni ca profesorul Parhon, Sadoveanu.“
Răspunsul lui Arghezi: cu plăcerea l-ar apără pe Parhon, “om de inimă și de bună-credință“, de care comuniștii se servesc “fără considerație și fără cruțare“. Dar niciodată pe Sadoveanu. “Recunosc meritele lui de scriitor. Dar ca om nu-l respect. A supt la toate țâțele politice. Onoruri și bani a luat de la toți. Acum îi ciupește pe comuniști“.
Firește, poetul n-a luat banii și nici n-a scris nimic, nici măcar în favoarea lui Parhon. (…) “Colaborarea“ sa cu regimul comunist intervine abia pe la mijlocul anilor ‘50, după o destul de lungă traversare a deșertului. (…) Un scriitor care voia să fie auzit și citit n-avea de ales. Câți sunt cei care n-au colaborat niciodată și în nici un fel?
