Truismul e cât casa (sau ar trebui să fie), dar poate că nu-i niciodată inutil să-l readucem aminte, mai ales când – având & punând întrebări despre felul în care s-a constituit PLUS, partidul lui Dacian Cioloș – unii jurnaliști se trezesc urecheați pentru vina de a fi sceptici față de tabăra bună.
Jurnalismul (adevărat) nu lucrează cu tabere, bune sau rele, lucrează cu interesul public.
Unul din semnele fundamentale ale jurnalismului este semnul întrebării. Una din obligațiile fundamentale ale jurnalismului este servirea interesului public.
Acesta nu poate fi servit selectiv, însă, printr-un mecanism de tipul “azi întrebăm pentru că e oportun (în raport cu percepțiile publicului, în raport cu propriile noastre idei despre ce-i drept și util etc.), mâine nu mai întrebăm pentru că subminăm Obiectivul”.
Tipul acesta de practică jurnalistică (doar aparent corectă, în esență profund greșită) a determinat piruetele discursive din perioada președinției lui Traian Băsescu.
Jurnaliști din tabăra bună au acceptat cu seninătate, ba chiar cu omenească înțelegere, că prețul intrării la pușcărie a lui Dan Voiculescu a fost rămânerea în libertate a Elenei Udrea (cu toată rețeaua de corupție alimentată de bugetele imense date spre gestiune și spoliere Doamnei).
Ce anume a câștigat, pe termen mediu sau lung, societatea românească din toată această poveste? Câțiva ani de închisoare pentru câțiva (puțini) mari corupți, și aceia puși astăzi sub semnul îndoielii la pachet cu felul în care s-a înfăptuit actul de justiție anticorupție? Ce anume a fost rezonabil și util în participarea unor jurnaliști la atingerea Obiectivelor Mari?
N-ar fi fost exact treaba acelor jurnaliști să facă publice și compromisurile, fie ele și rezonabile, pe care instituțiile de forță le-au făcut spre atingerea Obiectivelor? N-ar fi fost, poate, însăși anticorupția servită mai bine?
Pe fond, însă, discuția nu e despre o cazuistică punctuală din 2010, 2015 sau 2019, ci despre reflexele diferitelor audiențe sociale.
Audiența pro-Băsescu jubila odată înaintea întrebărilor puse lui Dan Voiculescu (și sistemului de putere pe care îl reprezenta), după cum audiența pro-PLUS jubilează înaintea interogațiilor trimise astăzi către Liviu Dragnea (și sistemului de putere pe care îl reprezintă).
Obiectivul major în primul caz era ANTICORUPȚIA, obiectivul major în cel de-al doilea caz e ÎNNOIREA CLASEI POLITICE.
Aceste scopuri – și oricare alte scopuri generice, oricât de generoase – nu pot fi totuși ale jurnalismului. Sau pot fi în situația în care jurnalistul nu-și mai înțelege meseria de bază și începe să se imagineze pe sine ca fiind un broker (de putere), nu un cărăuș (de informație).
Meseria de bază a jurnalistului e să interogheze în numele publicului, nu al unei audiențe partizane. Grija jurnalistului e față de fapte.
Nu credem că există alt obiectiv mai important pentru un jurnalist decât acela de a încerca să clarifice împrejurările unor întâmplări pe care le consideră de interes public. Jurnalistul trebuie să fie preocupat de lucrurile care au determinat cursul evenimentelor și – dacă poate – să sondeze cu întrebări.
Niciodată întrebările jurnaliștilor – mai bune sau mai proaste – nu au adus deservicii democrației care le-a permis să le pună. Mai avem de învățat încă această lecție.
Iată și recomandările săptămânii.
Ce nu poate lăsa în urmă Oana Dan
Falsul standard de parenting
E piața plină de cărți de parenting, e clar o modă, iar multe sfaturi și recomandări sunt binevenite. Partea proastă este că cele mai multe cărți din categoria aceasta setează, în mod eronat, un standard de parenting. Și dacă nu reușești să faci ce îți recomandă experții, e clar că nu te ridici la standarde, deci cum poți fi un părinte bun?
Nimic mai fals, nimic mai generator de stres și alimentator de depresii. Un articol foarte bun despre aceste false standarde și despre cât de rău fac ele, AICI. Altfel, citiți, desigur, cărți de parenting, dar nu le luați ca autoritatea supremă, rămâneți relaxați și încercați să fiți constanți și echilibrați cu copiii.
Provocări amuzante
S-a rostogolit rapid pe Facebook provocarea de a pune o poză cu tine de acum zece ani și de a vedea cam cât te-ai schimbat. Teoriile anti Facebook susțin că ideea acestei provocări este de fapt de a ne păcăli să oferim gratuit material mult pentru cei care lucrează în companiile de softuri de recunoaștere facială.
Eu zic să punem și aici un filtru, o fi fun să pui o poză de acum 10 ani, dar mai amuzant e ce le-a trecut unora prin cap apropo de această provocare. Vedeți AICI.
Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu
O zi
Ziua Internațională a Comemorării Victimelor Holocaustului. Este acel fenomen pe care țara noastră continuă să-l ignore. Nu avem un muzeu al Holocaustului, nu avem manuale de istorie care să acopere acest episod. Ignorăm istoria comunității evreiești pe care autoritățile române au exterminat-o. Ignorăm, de fapt, istoria noastră.
Muzeului Holocaustului din Washington sunt adunate mai multe informații despre Holocaustul din România decât în manualele noastre de istorie – documente de arhivă, fotografii, video.
Extremismul sub control
Serviciile germane au pus sub lupă extremismul partidului Alternativa pentru Germania. Ce a rezultat? Concluzia la adresa democrației.
Ce nu poate lăsa în urma Andrei Crăciun
Muzică de epocă românească
AICI.
Un film de găsit în cinema
Glass. Cu domnul nostru Bruce Willis, dar și cu domnul nostru Samuel L. Jackson.
Un film de cinema care te zdrobește
Oasis. Din 2002. Sud-coreean.
Un alt film de cinema care te zdrobește
Ikiru. Din 1952. Japonez.
Un film de cinema interesant
Behind the candelabra. Din 2013. Cu Michael Douglas și Matt Damon. Despre pianistul Liberace (acest Fuego altoit cu Gabriel Dorobanțu din epoca de glorie a Americii), o să vă placă.
Altă muzică de epocă românească
AICI.
Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu
O victorie
A tenismanului grec Stefanos Tsitsipas (20 de ani) în fața legendei Roger Federer (poate cel mai bun jucător de tenis din toate timpurile). La Australian Open.
