Am vizionat recent câteva ore de filmări realizate în zilele Revoluției din 1989. Au trecut treizeci de ani de când imaginile au surprins trecerea României de la dictatură comunistă la democrație originală.
Părți întregi ale rechizitoriului întocmit de procurori în Dosarul Revoluției, recent trimis în judecată, tratează felul în care revoluția a fost manipulată de o grupare restrânsă care s-a auto-desemnat ca entitate conducătoare, preluând controlul tuturor instituțiilor statului.
Aceasta e însă istoria mare. Cele mai multe dintre secvențele video surprinse în zilele Revoluției (cele mai multe pe străzile Capitalei) vorbesc despre o altă istorie, mai mică.
Orele video ale Revoluției sunt, mai ales, despre noi.
Iar pe video rămân pentru totdeauna lacrimile, spaima, fiorii, violența, moartea, rezistența, dar și penibilul, impostura, cârpeala, manipularea. Cele din urmă descriu cel mai bine discuțiile de la Comitetul Central (actuala clădire a Ministerului de Interne), dar și pe cele de la Televiziunea Română.
22 decembrie 1989, după-amiaza.
Ion Iliescu este împachetat de Televiziunea Română Liberă ca disident. Liderul auto-proclamat al evenimentelor vorbește de dreptatea care urma să se facă victimelor Revoluției: “Va veni vremea judecății limpede, lucide, pe bază de judecată ordonată”.
Mircea Dinescu regretă degradarea cuvântului tovarăș: “Cuvântul tovarășe a fost murdărit, din păcate. De azi vom vorbi cu domnule, frate, prietene. Vom face o mică pauză de cuvântul tovarășe.“
Exasperat, premierul de 20 de minute de după fuga soților Ceaușescu, Ilie Verdeț, roagă audiența să-l scuze că nu poate renunța așa repede la cuvântul tovarășe. Doar a fost toată viața lui un comunist. Îi e greu.
Ion Caramitru, exaltat până la Dumnezeu, îl împinge la cadru pe episcopul BOR Nifon Mihăiță pentru a binecuvânta de la televizor revoluția. Și Nifon o binecuvântează. Decenii mai târziu, în arhivele CNSAS este găsit un proces verbal care consemnează că în zilele Revoluției mai multe dosare DIE, ale Securității, au fost distruse prin ardere și tocare pentru a nu afecta rețeaua conspirativă. Printre dosarele distruse – cel al lui Nifon Mihăiță.
Revenim pe 22 decembrie 1989! La CC, la masa negocierilor cineva propune alegeri libere în martie. “E luna tiranului. Nu se face”, se vociferează din asistență.
Orele video ale Revoluției nu sunt, însă, doar despre intrigile străvezii de la vârful puterii post-ceaușiste. Revoluția nu e doar grotescul din birourile Comitetului Central sau din studioul 4 al televiziunii naționale – chiar dacă moștenirea concretă a lui decembrie 1989 e mai degrabă în acest grotesc fondator al democrației noastre, cu FSN organ emanat al maselor răsculate.
Și totuși, Revoluție a fost, înainte de toate, în stradă. Se vede și-n imaginile video înregistrate în acele zile. Se văd femei, copii, bărbați, vârstnici, tineri care și-au dorit schimbarea. Dorința și lupta lor au fost autentice.
Felul în care Revoluția română a fost confiscată și dirijată spre împlinirea intereselor de putere ale unei grupări restrânse adunate în jurul lui Ion Iliescu nu mai poate fi schimbat.
Dar putem alege ca măcar ultima imagine despre decembrie 1989, la treizeci de ani de la evenimentele de atunci, să fie a oamenilor care aleargă năuciți pe străzi respirând pentru prima dată un aer de libertate.
Unii dintre ei poate că nu mai sunt în viață. Însă moartea lor nu a fost în zadar.
Iată și recomandările săptămânii.
Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu
Un evantai de articole din 2019
Că tot e luna bilanțurilor, las aici o listă grea, dar necesară.
Printre multe alte lucruri cred că în 2019 jurnaliștii au reușit poate mai bine decât în alți ani să scoată la iveală forme de abuz despre care ne ferim să și citim.
Și nu au pus pe masă doar formele de abuz, ci și cum s-a raportat justiția la ele. Sau mai bine zis cum a eșuat justiția. Astfel de dezvăluiri și abordări, oricât de ciudat ar suna sunt un câștig pentru o societate interesată să înțeleagă și să schimbe ceva.
»
»
»
»
»
»
Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun
Un film vechi
The Scarecrow, din 1973, cu Al Pacino.
O carte
Intuiționista, de Colson Whitehead, Editura Humanitas Fiction.
Încă o carte
Așteptând Revoluția, de Ioan Stanomir. Editura Humanitas.
Și încă o carte
Sistemul periodic, de Primo Levi. Editura Art.
Un spectacol de teatru
Libretto Solitudine. La Teatrul Luni de la Green Hours.
Alt film vechi
Bang the drum slowly, tot din 1973, cu Robert De Niro.
Și încă unul
The story of us. Cu Bruce Williams și Michelle Pfeiffer.
Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu
Buzunarele goale ale Patriarhiei
Din noiembrie anul trecut până în prezent Catedrala Neamului a primit (de la autorități centrale sau locale, adică guvern şi primării) 107 milioane de lei, adică peste 22 milioane de euro.
Rezultă un total al finanțării publice a proiectului bisericesc de circa 144 milioane de euro, bani scoşi în ultimul deceniu din buzunarele statului (autorități centrale și locale laolaltă) şi intrați în conturile Patriarhiei.
Şi totuşi, oricât de generoase, alocările nu sunt suficiente. BOR îi informează acum pe politicienii care vizitează şantierul Catedralei că nu mai sunt bani, iar lucrarea e în risc de sistare. Sistare fără conservare – adică tot ce s-a făcut până acum va fi lăsat în bătaia vânturilor şi ploilor dacă nu se dau banii ăia mai repede.
Cum funcţionează complexul stat-Biserică în România, indiferent de culoarea politică a celor care se perindă pe la guvernare? Un articol lămuritor de la Să fie lumină, AICI.