La începutul anului 1904, vestea unei demisii își făcea loc în presa românească. Panait Zosin, medicul primar al Ospiciului de alienați de la Mănăstirea Neamț, renunța la postul său pe fondul unui conflict cu administrația unității sanitare.
În epocă, cele mai multe spitale erau organizate pe lângă instituții bisericești și gestionate într-un sistem întemeiat pe ideea carității creștinești. Ospiciul Mănăstirii Neamț funcționa și el după această formulă, fiind administrat, laolaltă cu alte zeci de unități sanitare și biserici din Moldova, de către o epitropie generală, intitulată Casa Sfântului Spiridon.
Forul era asemănător Eforiei Spitalelor Civile din București, despre care am mai scris la Pixul cu mină.
Și iată că, în februarie 1904, medicul Panait Zosin care se îngrijea de alienații de la Ospiciul Mănăstirii Neamț publica o amplă scrisoare în presă în care își anunța demisia, cauzată de o stare de lucruri incompatibilă cu sentimentele și faptele mele.
Zosin încercase să reformeze activitatea ospiciului, refăcându-le bolnavilor actele și diagnozele, limitând folosirea cămășilor de forță, reorganizând repartizarea pe saloane sau dispunând principii de supraveghere capabile să asigure buna condiție a celor internați (în special curățenia lor, precară până la venirea în post a doctorului Zosin).
În avântul său reformist, medicul Zosin mai făcuse totuși ceva: îndrăznise să angajeze o femeie în funcția de prim-gardian, o poziție pe care conservatoarea conducere a epitropiei o considera nimerită doar pentru un bărbat.
“Cu prilejul spânzurării unui pacient, întâmplare pe care am atribuit-o și primului-gardian, l-am dat afară pe acesta, mai ales că nici nu știa să scrie, iar eu singur nu puteam face față lucrărilor de cancelarie. Și am pus în locu-i pe dna. Ecaterina Baltazar, fostă 12 ani supraveghetoare a Spitalului Brâncovenesc din București.
Cu dânsa m-am servit foarte bine și mă simt dator să-i arăt viile mele mulțumiri – și viile regrete când astăzi dumneavoastră o destituiți pentru motivul că funcțiunea sa nu poate intra în putințele unei femei”, nota medicul Zosin în scrisoarea de demisie.
Panait Zosin n-avea nici 31 de ani când își asuma contestarea radicală a unor principii tabu în epocă. La începutul secolului XX, era deja unul dintre cei extrem de puțini care abordau public premisele și consecințele relației dintre stat și Biserică. Doar câțiva îndrăzneau să meargă împotriva curentului și să susțină că era nevoie de o dezbatere reală a rolului pe care Biserica ar trebui să-l joace într-un stat laic.
Astăzi, când Biserica Ortodoxă Română încearcă insistent să își extindă influența publică, cerând să fie consultată obligatoriu în toate chestiunile publice, pare că separația dintre laic și clerical e doar o preocupare recentă, periferică, nemaiîntâlnită până la generația noastră. Chiar BOR alimentează această impresie când susține că instituția e contestată de neo-marxiști, de oameni noi fervenți anti-clericali.
În realitate, lucrurile nu stau așa, iar contestarea prezenței și influenței Bisericii Ortodoxe în societate e o realitate mai veche, de peste un secol. La începutul secolului XX, în România nu existau neo-marxiști. Dar existau contestatari ai pretenției Bisericii de a fi prezentă în tot și în toate.
Într-o misivă recentă, în care solicită eliminarea diversității dintre valorile fondatoare ale învățământului și cere introducerea religiei între materiile de bacalaureat, BOR susține că e necesară o cooperare și mai strânsă cu statul, pentru promovarea unei educații integrale care unește viața spirituală cu informarea științifică. Anul este 2023.
Exact împotriva acestei simbioze vorbea și scria la 1900 medicul Panait Zosin. Considerat un socialist înfocat, reacționar și anarhist, Zosin a fost un indezirabil al României de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Într-o perioadă în care religia era subiect tabu, iar relația statului român cu Biserica de necontestat, Zosin promova laicizarea accelerată și separarea ideii de naționalitate de religie, ba chiar înlocuirea religiei cu filosofia. Zosin spera ca știința și educația să ducă la scăderea rolului Bisericii în viața publică.
Panait Zosin pleda și pentru ca Biserica să nu mai fie finanțată din bani publici, o idee vecină cu blasfemia în România începutului de secol XX. Mai bine de un secol mai târziu, acuzația de blasfemia încă își face loc în discursul public al BOR atunci când instituția clericală e confruntată cu manifestări și opinii critice.
Dacă o sută și ceva de ani nu ne sunt suficienți nici măcar pentru a înnoi termenii discuției publice despre simbioza prea mare dintre stat și instituția de cult BOR, câteva concluzii pot fi trase despre închistarea și imobilismul care afectează modernizarea laică a României.
Statul român este încă acela în care o instituție de cult precum BOR are o capacitatea considerabilă de a influența legi și politici publice. Același stat pompează anual, prin mii de canale bugetare, sume publice consistente în existența instituțională a BOR, plătind salariile sau contribuțiile sociale ale angajaților cultului și achitând totodată facturile investițiilor și cheltuielilor de cult (pentru lăcașe bisericești, clădiri administrative, centre socio-culturale, simpozioane și evenimente clericale).
Contestarea acestor practici, în condițiile în care pretențiile BOR de a se confunda cu statul sunt tot mai radicale, nu ține nici de modernitate progresistă, nici de neo-marxism. Ține de gândirea liberă de care are nevoie o societate laică, în care principiile de organizare și administrare să fie etice, nu dogme bisericești.
O astfel de gândire încerca să promoveze și Panait Zosin acum o sută și ceva de ani. Am încercat pentru acest episod din Pixul cu mină să reconstituim o parte din efortul său public de laicizare.
Ca de fiecare dată, am mers la Biblioteca Centrală Universitară, unde am consultat lucrarea Libera cugetare. Câteva considerații asupra raporturilor religiei față de naționalitate, știință, morală și filozofie, publicată de Panait Zosin în 1910 în revista Rațiunea.
Naționalitate și credință
O eroare ce intervine obișnuit la noi în dezbatere, ori de câte ori e vorba despre afirmarea libertății cultelor prin nesubvenționarea unei religiuni de stat, este că, surpându-se religiunea unui neam, se crede a se nimici însăși naționalitatea acelui neam.
Religioșii susțin că prin aceasta se primejduiește și se atacă însuși neamul românesc și țara românească, considerând ca substrat al naționalității noastre însăși religiunea ortodoxă.
Netăgăduit că religiunea unui neam capătă strânse legături cu firea acelui neam, că ceva din firea neamului se răsfrânge în religiune, după cum ceva din religiune devine însușire proprie unui neam. Dar de aici, până la a se socoti religiunea ca conditio sine qua non de existență a acelui neam e o distanță foarte mare.
(…) Religiunea s-a născut atunci când toate privirile, împrăștiate după diferite zeități, s-au îndreptat către o rezultantă ce s-a părut că dă întreaga dezlegare a vastei și nepătrunsei probleme: dumnezeul unic. (…) Religiunea orice formă ar îmbrăca are un caracter de universalitate, scăpând oricărei identificări cu interesele și însușirile noastre. Și în înțelesul primitiv oamenii aparțin religiunii, iar nu religiunea oamenilor.
Atunci când împrejurările sociale au făcut să se nască națiuni, nu religiunea a intrat în națiuni, ci națiunile au intrat în religiune.
Știință și credință
Religiunea a apărut în lume ca o necesitatea a spiritului omenesc întru înțelegerea finală a rostului lucrurilor și fenomenelor. Religiunea a fost un mijloc de împăcare a sufletului plebeian, pe când sufletul păturii culte s-a alintat în considerațiuni și meditări filozofice, până ce un factor nou a venit să dea avânt altor năzuinți și concepțiuni: știința.
Cât timp religiunea rămâne o simplă afacere de conștiință, ea-i intangibilă și înconjurată de tot respectul. Când însă se organizează în spirit exclusivist național, când se infiltrează în stat și-i înghite subvenții, când se impune mai presus de orice, religiunea se lovește de știință care are cu mult mai multe titluri de-a răzbate și de-a se infiltra în organizarea unui stat.
Dacă spiritele în lume s-au mai domolit, dacă relațiile între popoare s-au mai strâns, dacă astăzi românii pot merge cu sutele la Constantinopol, aceasta nu se datorește religiei, care dicta unora să facă din biserici grajduri, iar altora să aștepte de la mila lui Dumnezeu domolirea – ci științei care, arătând originea animală a omului, a dat un alt concept de viață și de reciprocitate, iar prin toate mijloacele de comunicațiune leagă oamenii de pe întreaga scoarță pământească.
(…) Omul care vede și utilizează conștient iuțeala trenului, promptitudinea telefonului și telegrafului, vaporul ca să plutească, aeroplanul ca să zboare, omul acela, în clipele de meditare, înalță slavă științei și-și scaldă ființa în farmecul armoniei umane universale ce va să se realizeze în sfârșit prin libera cugetare.
Morală și credință
Biblia a fost, este și va rămâne unul din cele mai extraordinare documente scrise, semnalând opintirea omenirii întru a se smulge din sălbăticie și barbarie. Religiunea, ca produs biblic, se afirmă deci în acest tot enciclopedic prin vastitatea, vrând să fixeze normele definitive ale omenirii.
Dar precum copacul naște puii ce-i vor supraviețui, tot așa și religiunea, cuprinzând în miezul ei și filozofie și știință și morală, născu puii ce vor trebui să-i supraviețuiască fatal.
(…) Nebăgând de seamă că și morala se afirmă într-un organism deosebit, religiunea socoate a-și lua asupra-și acest rol, a se refugia în acest factor necesar omenirii, și astfel a-și prelungi ființa și rostul.
Ce-i de făcut cu morala? Ce va deveni aceasta fără de religiune?
Astăzi încă suntem sub imperiul influenței morale a creștinismului. Rolul său este netăgăduit în generalizarea culturii și civilizațiunii prin misionarism; în abolirea robiei prin concepția egalizării claselor sociale; în emanciparea cel puțin spirituală a femeii, prin desemnarea rolului ei în lume. Întrucât aceste acțiuni nu-s sfârșite, morala merge una cu religia peste toată fața pământului.
Dar aceasta nu înseamnă implicit că nu-i de tăgăduit morală fără de religiune, pentru că deși creștinismul are poate partea cea mai mare în morală, totuși morala nu-i tot una cu creștinismul. Morala s-a născut și a dăinuit înaintea nașterii religiunii, pentru că în primul loc a trebuit să existe omul, pentru ca să existe și morală și religiune.
Ca să se nască omenirea și să se înmulțească, au trebuit să existe anumite raporturi între oameni, deci să existe morală, și în urmă, fel de fel de concepțiuni asupra fatalității lumii și vieții, deci religiune.
(…) Morala își are obiectul ei precis: ea privește raporturile dintre oameni pentru desăvârșirea propășirii lor în măsura unui ideal cu totul relativ și potrivit înțelesului restrâns și limpede al vieții omenești.
Filosofie și credință
Religiunea este produsul vieții liniștite și contemplative, filozofia este produsul vieții agitate și active. Religiunea s-a degajat din biblie, pe când filozofia s-a degajat din operele literare și artistice ale elenilor. Religiunea s-a închegat mai mult prin inspirațiune, de aceea a și îmbrăcat o formă divină, pe cînd filozofia s-a închegat mai mult prin cercetare, de aceea și-a păstrat totdeauna caracterul uman.
Dar dacă originea acestor concepte apare deosebită, conținutul lor tinde spre unificare, scopul lor este unul și același: a-i arăta omului finalitatea lucrurilor și vieții. Căci se vede din capul locului că aceea ce trudește pe orice om este finalitatea lumii. Și atunci iese întru întâmpinarea fiecăruia și religiunea și filozofia. Una cu un aspect mai imperios, alta cu o ținută mai modestă, să-i dea dezlegare acestei primordiale și fundamentale curiozități.
Religia ne dă întotdeauna o dezlegare absolută asupra finalității lumii, tinzând la imobilizarea cugetării omenești. Fapt ce dă cea mai deplină împăcare sufletească, dar răpește preocupării noastre însăși viața reală, ceea ce a condus – precum se poate stabili istoricește – la imobilizarea unor stări de lucruri cu totul dăunătoare.
Filosofia ne dă totdeauna o dezlegare relativă, drept care diversele sale forme și sisteme se împacă între ele, în timp ce formele religioase se exclud reciproc absolut. Spiritul religios tradițional comportă convingere prin inspirațiune, în timp ce spiritul filozofic științific comportă convingere prin cercetare.
Dintre cele două concepte, filozofia este singura trainică și deci admisibilă. Nu că dânsa ne dă dezlegarea finalității lucrurilor. Dimpotrivă, această primordială curiozitate omenească nu va fi niciodată satisfăcută. Dar filozofia are menirea ca în această năzuință a noastră, de-a da înțelesul lumii și al vieții, să ne satisfacă până la un punct, lăsând loc slobod inițiativei și inspirațiunii noastre personale.
Filozofia are menirea să ne arate posibilitatea înșelării fără a ne răpi însă speranța, poate în realitate vană, că cel puțin prin urmașii noștri, mai desăvârșiți și implicit mai culți, s-ar putea ajunge în cele din urmă a se afla rațiunea lumii și a vieții.
Problema finalității rămâne oricum nedezlegată. Se poate accepta această neștiință a noastră despre finalitatea lucrurilor fără a pierde nimic din demnitatea și noblețea cugetării noastre, fără ca aceasta să ne împingă la a primi de-a gata formule absolute.
Tocmai zona aceasta întunecată a cunoștințelor noastre, unde personalitatea noastră se simte anihilată în mândria ei, poate constitui punctul de raliere al celei mai nestânjenite libertăți de cugetare.
Se susține, chiar de către mulți pretinși liberi cugetători, ca religiunea să fie menținută și infiltrată în popor pentru a prezenta pe acel caua (n.r. – baubau) necesar, de care norodul să se îngrozească în pornirile lui rele și imorale. Cu alte cuvinte, să se vorbească de-o stafie inexistentă, dar care totuși influențează mintea acelui ce crede într-însa.
Nu putem îndestul condamna modul acesta de-a înțelege educațiunea și instrucțiunea poporului.
Căci e extraordinar de greșit ca în loc să-i arăți poporului realitatea vieții, din care au putut decurge atâtea îmbunătățiri și perfecționări către care sufletul său poate fi îndreptat spre a-și crea un ideal moral, să-l pui între niște alternative care, după cum una i-ar făgădui bunătăți cerești, iar alta pedepse infernale, să-i modeleze conduita sa ce totuși n-a ajuns să facă inutilă existența închisorilor și pedepselor pământești.
Nu-i vorba de-a porni un război neavenit împotriva religiei (…) ci-i vorba de-a împrăștia cultura în popor. Cultura care prin filosofie poate da cel mai potrivit concept asupra lumii și vieții, cultura care prin știință arată toate câștigurile dobândite de societate, stimulând inițiativa tuturor, cultura care prin morală să-i creeze un ideal ce să împace interesele individuale și sociale.
(…) Poporul cultivat va deveni mai puțin religios, dar în schimb va fi mai moral, de o morală științifică, necomportând a se exploata ignoranța lui.
