Foto: safielumina.ro

Am mai recomandat la Pixul cu mină cărți scrise de Mirel Bănică (50 de ani, doctor în științe politice al Universității din Geneva din 2004): despre romi sau despre călătorii prin România

Acum ne îndreptăm atenția spre „Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană”. E un volum publicat în 2014, la Polirom, care ilustrează un fenomen social reprezentativ pentru România de azi (care stârnește pasiuni și dezbateri mai ales acum, în pandemie). Ca de fiecare dată vă sfătuim să cumpărați cartea și să o citiți integral. Pentru a înțelege mai bine lumea în care, totuși, trăim. 

Mirel Bănică, autorul acestui volum special în peisajul publicistic românesc, este de 13 ani cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Române.

A studiat fenomenul pelerinajelor religioase între 2009 și 2013, mergând în astfel de călătorii ritualice la Iași, București, Cernica, Prislop, Curtea de Argeș, Suceava sau Nicula. 

NOTĂ DIN 13 OCTOMBRIE 2009, DIN GARA DE NORD (PRIMA ZI DE PELERINAJ)

Ora 5.30 dimineața. Mă aflu pe peronul Gării de Nord, în așteptarea trenului rapid cu destinația Iași. În lumina scăzută a dimineții, se văd mai multe grupuri mici, compuse din cinci, șase persoane, îmbrăcate călduros, purtând genți, rucsace și sacoșe de plastic. Vorbesc mult între ei, schimbă pahare pline cu cafea.

Alte grupuri sunt compuse doar din două, trei persoane, îmbrăcate în negru. Călugări și călugărițe, provenind fără îndoială de la mănăstirile din împrejurimile Bucureștiului. Aceștia din urmă atrag ca un magnet celelalte persoane prezente pe peron, care încearcă să intre spontan în dialog cu călugării, cerând sfaturi și informații.

Mă întreb chiar acum, la începutul călătoriei mele, dacă există un fel specific de a se îmbrăca al „pelerinului”. Observ abundența vestelor matlasate, a căciulilor de lână, a fularelor, eșarfelor, cu toate că temperatura ambiantă nu este chiar atât de scăzută. Mă așez pe un scaun de plastic roșu ars cu bricheta de pe peron, în așteptarea momentului în care garnitura de tren va fi trasă la peron pentru îmbarcarea pasagerilor.

Lângă mine, două doamne, în jurul vârstei de 60 de ani, tocmai și-au terminat de băut cafeaua în pahare de plastic și fumează cu poftă prima țigară a zilei, privind sosirea în gară a trenului internațional Viena-București. Discută despre nenorocirea pierderii bagajelor și a medicamentelor, atunci când se pleacă în călătorii internaționale și în pelerinaj. Pe teren, în Iași, cele două mari spaime, bagaje și medicamente, vor reveni obsesiv în discuțiile celor din jur.

Un alt grup, ceva mai numeros, se constituie spontan în apropiere. Par a fi profesori sau medici proaspăt ieșiți la pensie, care doresc să se bucure cât mai mult de libertatea și mobilitatea astfel dobândită. „După miezul nopții, în data de 14 octombrie, se întâmplă minuni!”, spune convinsă o femeie din acel grup.

IAȘI, OCTOMBRIE 2011: MIROSURILE PELERINAJULUI

Prima impresie: mirosul, mirosul de „pelerinaj” de la Iași, fără egal. Un amestec de busuioc, flori de toamnă (tone de crizanteme de diferite soiuri și culori, deplasate cu brațele, cu foile de cort, cu cartonul, cu portbagajul unor mașini Dacia 1300 obosite de mii de kilometri), ceară de lumânări, tămâie arsă.

Plus mirosul mulțimii prezente: de la naftalina hainelor de piele uscate de atâta depozitare în șifonier la parfumuri de tot soiul, de la contrafacerile chinezești de trei lei flaconul la cele mai fine fragrances franțuzești.

CE DUC CU EI PELERINII? (NOTĂ DIN 12 OCTOMBRIE 2012, IAȘI)

Ce poartă oamenii cu ei la rând? Sunt așezat pe un scaun mic de lemn, pliabil, pe la jumătatea rândului, excelent punct de observație directă. Tocmai a început o ploaie măruntă, sâcâitoare, tenace.

Pelerinii poartă cu ei următoarele obiecte: pături, flori, scaune pliante de lemn, de aluminiu, cărți, cărți de rugăciune, radio mic cu căști, MP3 Player, MP4 Player (Video), haine în baloți (pentru atins de raclă), rucsaci de diferite forme, culori, vechime etc., sacoșe de plastic, sacoșe de rafie, pahare de plastic, buchete de busuioc, umbrele, porumb fiert, caserole de plastic.

Cu ce se protejează de ploaie: umbrele, saci de rafie, fețe de masă (mușamale), cartoane, impermeabile, pături, halate de casă, combinezoane integrale de protecție antichimică, pelerine de plastic inscripționate electoral, pelerine de ploaie inscripționate „Pelerin Ortodox”, prosoape înfășurate în jurul capului.

COMERȚUL CU PRODUSELE DE MĂNĂSTIRE

Standurile aparținând mănăstirilor sunt, de departe, cele mai „remarcabile” (la propriu și la figurat) apariții în cadrul pelerinajului. Mă refer mai ales la dimensiunea lor, la varietatea obiectelor prezentate spre vânzare, la prestigiul de care se bucură în ochii pelerinilor, la locul (vadul comercial) pe care-l ocupă în fluxul de pelerini.

Pe lângă obiectele de serie care pot fi găsite oriunde altundeva, standurile de mănăstire propun și produse insolite: miere și derivate apicole, plante medicinale, conserve de fructe și legume, produse textile (covoare, veșminte preoțești, costume populare). Toate sunt comercializate sub semnul autenticității, calității și etichetei „bio”. 

Prezența unor astfel de produse poate fi înțeleasă în primul rând teologic. Munca manuală (rucodelia) și virtuțile ei sunt menționate de nenumărate ori în Pateric pentru efectul său terapeutic. Produsele artizanatului călugăresc s-au constituit dintotdeauna într-o importantă sursă de venituri pentru mănăstiri.

MIRACOLELE ȘI SOCIETATEA ACTUALĂ

Apariția și dezvoltarea intensă a Internetului au produs schimbări importante asupra percepției miracolului. „Miracolul” are nevoie de promovare, trebuie să se discute întâi despre întâmplarea miraculoasă în sine, pentru ca vestea care conduce la acreditarea sa să se răspândească.

Internetul se pretează de minune la așa ceva, fiind un spațiu al tuturor posibilităților, în care autoritatea tradițională a Bisericii este mai puțin eficientă decât în societatea reală. Pe Internet găsim zeci de site-uri în limba română în care sunt prezentate povești despre vindecări miraculoase, micronarațiuni care se încadrează perfect în metanarativitatea virtuală a rețelei. 

Majoritatea acestor mărturii vin din partea femeilor. De ce oare? Pentru că sunt destinate unor roluri minore în cadrul instituțiilor bisericești, după cum ne sugerează sociologia religiilor? (…) Relatările despre miracole au ton foarte personal și firesc, dar sunt extrem de frugale cu privire la identitatea persoanei.

„Am 50 de ani, sunt din Vaslui, doi copii și un soț care lucrează de trei ani de zile în Italia. Acum un an de zile m-am îmbolnăvit de o boală grea”. Iar povestea continuă într-un grafic de rezolvare culminând cu intervenția miraculoasă. Și emoție, multă emoție, aceasta fiind omniprezentă în actul de comunicare a miracolului.

Exact același tip de relatare poate fi auzită declinată în zeci de variante și în timpul așezării la rând. Povestiri de acest gen pot fi inserate într-un context sociocultural precis. O minimă analiză a acestei “literaturi de miracole” trasează un portret fără fard al României primului deceniu de după 2000: imigrație masivă, instituția familiei în suferință, explozia bolilor incurabile și un sistem sanitar falimentar. 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.