Pentru a face portretul unui om

Exista, de-a lungul unei vieti, acele putine intalniri esentiale care te marcheaza si te slefuiesc, de care amintea si Ion Vianu intr-un interviu recent pentru Dela0.ro. Cum ii recunosti, insa, de la prima intalnire, pe acei oameni care iti apar in cale uneori doar pentru a te duce fie si cativa pasi mai departe?

0

Sa citam sursa de inspiratie, inainte de toate, pentru a nu face, fie si involuntar, figura de prim-ministru: titlul e o parafraza la una dintre poeziile lui Jacques Prevert – Pour faire le portrait d’un oiseau.

Ce ti-ar trebui sa faci portretul acelui om care, odata intalnit, iti poate marca si modifica traseul vietii? Cum desenezi schita-robot a celui care are capacitatea de a te face sa fii mai bun, mai profund, mai corect?

E vorba de acele cateva intalniri fundamentale – cum a fost cea dintre Ion Vianu si Eugen Ionescu, ori cea dintre Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu – care lasa amprente puternice in caractere si firi. Cum recunosti, de la bun inceput, omul aparut in calea ta tocmai din aceasta logica? Ne intoarcem la poezia lui Prevert, caci ea ofera si raspunsul.

E nevoie de ceva simplu, util, frumos si mai ales nou. Suna vag, dar e precum in “Fructele pamantului” la Andre Gide: fiecare se ghideaza dupa lumina care palpaie in propriile maini. Mai e nevoie de ceva esential: relatia care se naste intr-un anumit moment sa fie bazata pe libertate; libertatea fiecaruia de decizie, de miscare si de simtire. Mai departe, nimic nu mai e complicat, ci un continuu schimb care duce mai departe.

Ganditi-va la oamenii care va pot ajuta sa faceti pasi inainte. Inconjurati-va de ei. Sunt achizitii pe care nu le veti regreta niciodata, desi nici nu le veti putea rasplati vreodata indeajuns.

Iata cateva detalii simple, utile, frumoase si noi pentru a pregati decorul unei asemenea intalniri.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • Intelepciune

O noua descoperire muzicala, prin intermediul unui domn cu gusturi excelente, este Rokia Traore, o artista de 39 de ani din Mali, fiica unui diplomat de cariera, context care a si expus-o la diferite culturi africane. Muzica ei e o combinatie de ritmuri traditionale, cu acorduri de jazz, si ceva improvizatie, totul brodat pe fundalul educatiei francofone pe care a primit-o. De doua saptamani eu fredonez des piesa asta, mai ales partea care zice asa: Je veux rêver de sagesse, espérer le bonheur/Pouvoir l’aimer, chanter chanter chanter.

  • Ironia despartirilor

In 1919, o domnisoara de 26 de ani ii scrie lui Ernest Hemingway, cu 8 ani mai tanar decat ea, ca se desparte de el. Scrisoarea incepe, ca orice scrisoare din categoria dragoste/despartire, cu o adresare intima. In cazul de fata ea este „Ernie, my boy”. Pe urma continua: Iti scriu noaptea tarziu dupa ore bune in care m-am gandit si, desi imi e teama ca randurile urmatoare te vor rani, sunt convinsa ca rana nu va fi permanenta. Continuarea o cititi AICI, alaturi de alte cateva celebre scrisori de despartire. Farmecul lor consta tocmai in faptul ca reconfirma teoria ca, atunci cand esti indragostit, nu poti scapa de ridicol.

  • Frumusete reala

O galerie foto cu femei din toate colturile Africii, din diferite culturi, traditii si cu corpuri diferite. Un fel de frumusete in diversitate, ca sa parafrazez un celebru slogan.

 

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

Film de propaganda, din care rezulta o singura idee valida: in viata trebuie sa ai grija de ceva.

Bruce Willis se duce pana la Moscova sa il salveze pe fiul sau, care facea bineinteles haos (de partea binelui, cum altfel?) in oras. Toate cliseele „Greu de ucis” sunt la locul lor, Willis e carismatic, chiar si batran si cu inceput de burta. Acest tata si acest fiu, pe care nimic nu ii poate ucide, care incaseaza gloante cu lejeritatea cu care, zilele astea, primesc invatatoarele ghiocei.

Bineinteles ca in viata adevarata nu e asa. Tatii sfarsesc in pijamale sau ridicoli, adolescenti intarziati salivand dupa amantlacuri abjecte, desi improbabile, sau bolnavi de boli fizice si psihice, bolnavi de ei insisi – arareori stiu sa imbatraneasca in demnitate. Iar fiii sunt mai mult ca Ivan Karamazov decat ca Aliosa, fara sa fie nici profunzi, nici cu acces direct la marile intrebari ale vietii. Ar fi frumos ca tatii si fiii sa fie ca in filmele de cinema, ar fi minunat sa fie ca in „Hotii de biciclete”, dar nu sunt asa. Si tocmai de aceea e nevoie de filmele de cinema, fie si „Si mai greu de ucis”.

Film nou, previzibil, cu emotiile bine conduse, salvat de jocul lui De Niro si Cooper, doi actori mai mari decat ii lasa Hollywoodu-ul azi sa fie. Am fost sa il vad la cinema, de Dragobete (ce porcarie!), intr-o sala plina de barbati ursuzi tarati de femeile lor excitate, fiindca auzisera ele ca e de dragoste, ba chiar si ca e comedioara, facila, asa. Trebuie ingaduite: ca si cei de pe marele ecran, si ele isi cauta cu disperare happy-end-ul. M-a interesat relatia tata (somer, jucator la pariuri) – fiu (un ticnit curabil, eroic, american). E o proiectie idilica, de care, repet, este nevoie. Altfel, ne-ar ramane doar – insuportabila – viata adevarata. O citire interesanta a acestui film, AICI.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Noutati din Siria

Un eseu senzational despre realitatile nevazute ale razboiului din Siria, in ultimul numar al revistei London Review of Books. Cu scuzele de rigoare pentru cei care nu citesc in limba engleza, iata un pasaj relevant:

„In the cramped living room of a run-down flat near the Aleppo frontline, two Syrian rebels sat opposite each other. The one on the left was stout, broad-shouldered, with a neat beard that looked as though it had been outlined in sharp pencil around his throat and cheeks. His shirt and trousers were immaculately pressed and he wore brand-new military webbing – the expensive Turkish kind, not the Syrian knock-off. The rebel sitting opposite him was younger, gaunt and tired-looking. His hands were filthy and his trousers caked in mud and diesel.

The flat had once belonged to an old lady. Traces of a domestic life that had long ceased to exist were scattered around the room and mingled with the possessions of the new occupiers. A mother of pearl ashtray sat next to a pile of walkie-talkies. Small china figurines stood on top of the TV next to a box of cartridges. Guns and ammunition lay on the rickety wooden chairs and a calendar showing faded landscapes hung on the wall. In the bedroom next door clothes were piled on the bed next to crates of ammunition. The stout rebel was shifty, on edge and keen to finish what he came to say and leave quickly. The other looked like a man waiting for a disaster to unfold”.

Articolul integral AICI.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.