Poetul nepereche văzut de Caragiale: „Un copil predestinat durerii”

Pe 15 ianuarie s-au aniversat 169 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu. Totodată, s-a serbat cu mare pompă și Ziua Culturii Naționale, prilej de lungi discursuri de la vremelnicii mititei ai clipei pe care neobositul poet îi duce în cârcă. Să ne întoarcem deci la cel mai bun cunoscător al poporului nostru, Caragiale.

0

Domnul Caragiale, dramaturgul, și domnul Eminescu, poetul, au fost colegi de gazetărie, uneori prieteni, și s-au despărțit afectiv în urma unei afaceri sentimentale comune cu doamna Veronica Micle. Aflând că și Caragiale…, poetul ar fi rostit un singur cuvânt: canalia.

Cu toate acestea, tot canalia a fost acela care a scris cel mai bine și când Eminescu s-a săvârșit. În corul patetic și oportunist care a însoțit și moartea poetului la 15 iunie 1889, vocea lui Caragiale se ridică deasupra tuturor și spune adevăruri care durează până astăzi și vor dura probabil pentru totdeauna. Iată, așadar, canalia.

Am selectat fragmente din trei texte de-ale lui Nenea Iancu: În Nirvana, publicat la 18 iunie 1889, Ironie, publicat în iulie 1890 și Două note, publicat în 1890. Textele sunt antologate în volumul Amintiri despre Eminescu (ediție îngrijită de Ion Popescu), editura Junimea, 1971.

PARTEA I. ÎNTÂLNIREA

Caragiale l-a cunoscut pe Eminescu pe când acesta era sufler la un teatru ambulant. A fost atras de descrierea pe care i-o făcuse lui Eminescu un actor care vara era director de teatru în provincie. Acesta îl găsise pe Eminescu într-un hotel din Giurgiu.

Poetul slujea în curte și la grajd și își petrecea timpul liber în fân, citind din Schiller. Primise o educație germană și toată averea lui consta într-un geamantan doldora cu cărți nemțești.

Caragiale a plecat spre întâlnire cu o prejudecată: că un tânăr care disprețuiește convențiile sociale va ajunge un om mare. L-a plăcut pe Eminescu:

Eram foarte curios să-l cunosc. Nu știu pentru ce, îmi închipuiam pe tânărul aventurar ca pe o ființă extraordinară, un erou, un viitor om mare.

 

În închipuirea mea, văzându-l în revoltă cu practica vieții comune, găseam că disprețul lui pentru disciplina socială e o dovadă că omul acesta trebuie să fie scos dintr-un tipar de lux, nu din acela din care se trag exemplarele sterotipe cu miile de duzine.

 

Deși în genera teoria de la care plecam eu ca să gândesc astfel – că, adică un om mare trebuie în toate să fie ca neoamenii – era pripită, poate chiar de loc întemeiată, în speță însă s-a adeverit cu prisos.

 

Tânărul sosi.

 

Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină, niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

 

– Mă recomand, Mihail Eminescu.

 

Așa l-am cunoscut eu.

(În Nirvana)

PARTEA A II-A. FIREA LUI EMINESCU

Caragiale a avut prilejul să-i fie coleg în gazetărie și să-l privească multă vreme, evoluând și rămânând, paradoxal, același de la prima lor întâlnire:

Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură – fericită pentru artist, nenorocită pentru om!

 

(…) Era într-adevăr un om dezordonat, dar nicidecum vițios. În lumea astea, mulțimea celor de rând crede că plăcerile materiale ale vieții sunt privilejul lor exclusiv și că oamenii rari nu au voie să aibă și ei defecte.

 

Avea un temperament de o excesivă neegalitate. Și când o pasiune îl apuca era o tortură nemaipomenită. Am fost de multe ori confidentul lui.

 

(…) Cu desăvârșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea… Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârșească.

 

Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca “Luceafărul lui – nemuritor și rece”. Acum începea cu verba lui strălucită să-mi predice budismul și să-mi cânte Nirvana (…)

(În Nirvana)

PARTEA A III-A.
SFÂRȘITUL LUI EMINESCU

(…) Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana, a fost tot așa de dureroasă, cât și de strălucită.

În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligență, cel mai mâhnit suflet, în trupul cel mai trudit!

Și dacă am plâns când l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii sub “teiul sfânt”, n-am plâns de moartea lui, am plâns de truda vieții, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși.

Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit și de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată; era un om dintr-o bucată, și nu dintr-una care se găsește pe toate cărările.

Generații întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Șerban-vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme și o bucată din care să scoți alt Eminescu nu se va mai găsi poate.

(În Nirvana)

PARTEA A IV-A.
DESPRE FIREA ROMÂNILOR

Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de superioară înzestrare intelectuală; rarerori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantezie.

(…) De felul lui mândru, el fugea de onoruri, știindu-le câte concesiuni costă. Melancolic și pasionat, deși-n același timp iubitor de veselie și de petreceri ușoare, ura din convingere așa-numitele conveniente și poleiala lumii. Nicidodată nu primea cu bucurie laude, nici chiar de la puținii prieteni, foarte puțini.

(…) Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot și de laude, asta nu era decât din pricina deșertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină și manifestă încredere, față cu toată lumea, în talentul lui.

(…) Ieri de-abia în cunoșteau și-l prețiau câțiva prieteni de aproape și astăzi e un nume la modă, universal cunoscut, ieri d-abia avea ce mânca (…) și astăzi se mănâncă mulți bani – direct, cu opera lui, indirect, sub pretexul numelui lui; ieri, d-abia haine și hrană, astăzi statuie și monumente de bronz, de marmură, de… hârtie velină – mai știu eu de ce!

Atât de desăvârșită necunoaștere și părăsire în viață ș-apoi, într-o clipă, atâta zgomot, atâta solicitudine și închinăciune după moarte! Apoi, nu-i aceasta o crudă ironie?

(Ironie)

(…) Eminescu nu era androgin, era bărbat; el pe impotenții intelectuali nu-i considera ca oameni, ci ca fameni și de aplauzele lor nu s-ar fi mâhnit – se scârbea.

(Două note)

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.