Poetul incepuse sa fie locuit de un barbat obez care se indrepta, cu toata forta colesterolului rau, spre moarte. Nici macar nu stia cand i se intamplase asta. Desigur, nu mai era tanar, dar chiar si asa – cand se transformase in aceasta matahala dezgustatoare?
Poetul beneficia de un prestigiu social in mare parte nemeritat, dar nu-si mai punea de multa vreme intrebari cu privire la statutul sau. Il considera un dat si il exploata fara regrete.
Poetul se casatorise avantajos in urma cu cincizeci de ani si inca mai culegea roadele acestei intamplari. Crescuse doua fete de care viata il despartise. Bine, viata fusese ajutata si de ele.
Fetele poetului savurau acum o libertate prin care isi prelungisera nepermis de mult adolescenta. Il evitau pe poet, care le strivise mereu cu umbra sa. Era prea mare!
Framantarile actuale din societate – criza refugiatilor, Europa la rascruce! – nu-i mai spuneau nimic, le neglija. Versuri nu mai scrisese de douazeci de ani, dar la scara istoriei literare douazeci de ani la un poet cat el nu inseamna nimic.
Era un clasic: un rolling stone care isi supravietuise, miraculos. Nimic, totusi, din vagabondajul de altadata, nimic din caii (nesfarsitii cai!) si cuburile si ploile care ii adusesera faima in cetatea literelor. Fusese definitiv parasit de muza.
Altii in locul sau s-ar fi apucat sa isi bea mintile (si le bea si poetul, dar niciodata nu bea de toti banii) sau sa se retraga in transeele unui razboi bazat pe invective cu dusmani mai mult sau mai putin imaginari. Sau ar fi intrat in Senat.
Poetul, insa, nu. Se retrasese din lume cu o discretie care putea fi confundata cu nobletea (desi era doar dispret fata de semenii sai, oamenii).
Fiecare aparitie a sa era primita, totusi, cu nesfarsita uimire, ca si cum contemporanii erau surprinsi sa afle ca el inca mai traieste. Avea ceva de balena si figura sa trada adesea nemultumiri profunde. Nimic nu parea sa il multumeasca. Nu fusese niciodata fotografiat zambind.
Obiectiv, erau foarte interesante aceste ultime decenii din viata lui. Poetul isi amortise luciditatea, dar pana si el era constient ca traieste un epilog de care nimeni nu are nevoie si ca, pana la urma, daca ar fi fost cu adevarat poet si-ar fi luat destinul lui Esenin. Totusi, el scrisese Nesfarsitii cai!
Dar chiar erau aceiasi oameni, tanarul de atunci si el, cel de acum? Poetul nu indraznea un raspuns, isi tacea.
Poetul era un barbat batran si obez si las, nu fusese un tata bun, nu fusese un sot bun si nici macar un amant prea generos (iata, si fuga muzei…). Cu toate acestea, sa-l privim: respectat, primit cu onoruri plictisitoare in toate colturile peninsulei.
Ceva in firea sa ramasese totusi neatins: poetul culegea cioburi, avea o colectie de cioburi la care tinea mai mult decat la fiicele sale. Isi dorea sa fie incinerat, iar cenusa sa ii fie presarata peste cioburile stranse de el o viata, iar cioburile sa fie zdrobite de un pumn enorm, nemaivazut, iar praful cioburilor spulberate sa fie aruncat in Ocean.
Poetul nu vorbea nimanui despre asta, ca si cum nevorbind despre moarte ar fi putut sa o amane pentru totdeauna.
- Data trecuta, in “Viata ca o proza” – Poveste despre Vasco
