Poveste despre fericire

La inceput au fost cuvintele – cate 300, asezate vreme de doi ani de zile, saptamanal, pe contul de Facebook al Dela0.ro in cadrul unei rubrici de autor care tranzita granita dintre jurnalism si literatura. Autorul ramane Iulian Andrei, dar rubrica se transforma si se muta pe site. “Povestea de 300 de cuvinte” iese din scena, "Viata ca o proza" intra.

0

M-am nascut la inceputul anilor `80 dintr-o regretabila eroare a doi oameni nepregatiti sa aiba un copil. Am fost, repede, abandonat intr-un oras de munte, la bunicii din partea mamei. Am avut o copilarie marcata de lupta continua dintre bunicul si bunica mea, care isi sapasera transee in sufragerie si se luptau intre ei, peste o masa, pana la epuizare.

Cazusem la mijloc intr-un razboi care m-a invatat repede ce sunt oamenii. Le sunt de aceea recunoscator. Ii detest si le sunt recunoscator.

La sapte ani, parintii mei m-au revendicat si ne-am intors in capitala, nu pot sa spun ca am fost smuls dintr-un paradis, ca nu era niciun paradis sa traiesti intr-o casa cu doi psihopati batrani si razbunatori si ridicoli.

Parintii mei erau muzicieni. Tata dirija, iar mama preda lectii de vioara la un liceu. Au incercat sa ma supuna si sa ma dedea disciplinei de a repeta muzica. Cacat! Am detestat muzica si nu peste mult au fost nevoiti sa constate, dupa eforturile mele disperate de a fi inadecvat, ca intr-adevar eram lipsit de orice talent. Simteam pericolul si m-am eliberat inainte de capcana.

Am crescut cu mari probleme in plan emotional. Nu o spun ca sa ma scuz, o spun pentru ca e adevarat. N-am fost un copil dorit sau iubit, mi-am dorit desigur sa fiu dorit si iubit. Intelegand ca asta nu se va intampla, m-am refugiat in cinism si in scarba.

Aceasta este trista istorie a femeilor pe care le-am intalnit. Nu intentionez sa scriu o lucrare exhaustiva, ci mai degraba sa intocmesc un rezumat, o schita, care si-ar putea dovedi utilitatea celor care se confrunta cu realitati asemnatoare.

Aveam treisprezece ani, traiam deja in capitala, cand am cunoscut-o pe Adina. Avea un par negru, lung si ochi oblici. M-am indragostit intr-o biserica, intr-o noapte de Pasti. Sunt, trebuie sa stiti, catolic si candva, pana sa imi dau seama ca e penibil sa cred intr-o carte in care Dumnezeu e cand paranoic si ucigas, cand iertator cu criminalii, chiar eram un catolic practicant.

Au urmat cele mai fericite doua saptamani din viata mea. Era o fericire curata si de aceea irepetabila. Nu s-a mai repetat. M-a parasit dupa doua saptamani pentru un elev care dadea mai bine la imagine decat mine, care eram neintegrat. L-am urat, inca il urasc. Pe Adina am continuat sa o iubesc, am incercat ani de zile sa reiau firul frant al acestei iubiri. Cateodata chiar reuseam.

Mi-a luat alti sapte ani pana cand sa fac dragoste cu ea si nu a fost deloc asa cum ma asteptam. Am invatat ca iubirea se desfasoara pe doua axe, dintre care cea imaginara este si mai puternica, si mai importanta. In concret, Adina era o fata foarte tanara care avea sa sfarseasca rau. Asa s-a si intamplat. A fost devorata de viciu. Ultima data cand am auzit despre destinul ei, era curva in Qatar.

Eram in clasa a doisprezecea, ma drogam deja de doi ani – nimic serios, fumam iarba, ca toata lumea – cand am cunoscut-o pe Dana. Ea era inalta si foarte frumoasa. Niciodata n-am mai vazut o femeie atat de frumoasa. Am traversat o singura data curtea liceului la brat. Au fost cele zece minute ale mele de glorie. Nu mai cunoscusem un asemenea orgoliu.

Eram invidiat de toti colegii mei, iar vestea acestei relatii improbabile trecuse cu mult de granitele clasei noastre. Am fost fericit din orgoliu. M-a parasit pe 1 martie, in ziua cand am fost incorporat. Era vorba, pe atunci, ca o sa mergem in Armata, dar in Armata n-am mers niciodata. Am mers insa la facultate.

Aici am cunoscut-o pe Diana. Diana a fost iubirea vietii mele. Aveam douazeci de ani, eram tanar, eram nebun, eram frumos. Am incercat de trei ori sa ma sinucid in urma ranilor pe care mi le provocase. Eram ca doua feline de talie mare care se lupta si se umplu de sange si amintiri.

Un an mai tarziu, Diana m-a parasit fara niciun cuvant. Alti trei ani incheiati am umblat numai in negru, atunci mi-am lasat barba si nu-mi paraseam doliul decat pentru a frecventa niste curve de pe centura.

Peste o mie de zile am cunoscut-o pe Valentina. Cicatricile mi-au rezistat. Am parasit-o fara regrete si am inceput sa ma invart intr-un carusel de femei care n-au insemnat nimic. Erau coridoare de trecere, erau halte, erau bufete de gara de provincie, erau sali de asteptare.

Ce asteptam? Nu stiu. Niciodata n-am aflat. Cred ca totusi nu asteptam nimic altceva decat sfarsitul. Am iubit femei din Paris si din cartierul Berceni, din Africa si din America Latina si toate m-au umplut de oroare si de amagire.

Mi-am dat, desigur, seama ca traversez aceste relatii ca pe niste incaperi, eram ca intr-un tren cu vagoane care durau la nesfarsit. Nu eram tampit. Nu am lasat niciodata usa sa se mai inchida. Am redeschis-o imediat ce plecam sau pleca, cunosteam femei invatandu-le firea, dispretuindu-le si adorandu-le, fara niciun orizont, fara nicio speranta ca as putea opri aceasta cadere sau inaltare, imi era totuna.

Si, iata-ma, un barbat de treizeci si cinci de ani, cu parul gri si barba cenusie, infrant de atatea ori, supravietuitor al mai multor apocalipse, slava Domnului orfan si de parinti si de bunici si de oricare alte rude apropiate!, iata-ma in fata unui nou cadavru.

Iubirea defuncta e proaspata. Ieri s-a terminat. Ma indrept catre usa. Stiu ca o voi deschide si voi intra in urmatoarea poveste, fara sa privesc inapoi.

Inaintez. Drumul nu duce nicaieri, si eu stiu asta si e bine si sunt singur si sunt liber si sunt fericit. Ma indrept spre sfarsit. Greseala parintilor mei, muzicienii, va fi nu peste mult indreptata de viata, asa cum se intampla intotdeauna. Nu e nimic de facut in aceasta privinta.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.