Scriitorul merge de aceasta data intr-un judet de munte, sa-si lanseze un roman. Nu se asteapta sa intalneasca vreun cititor cu aceasta ocazie, dar merge – e in el un caraghios spirit nipon, vrea sa implineasca o datorie fata de cartea sa. A mai citit din ea catre sali goale.
Odata a citit intr-o biserica evanghelica goala – si era ca si cum s-ar fi rugat catre Dumnezeu sa existe, dar Dumnezeu deja parasise povestea asta.
Il putem privi indeaproape: scriitorul e apasat de multe ganduri, majoritatea negre, dar macar nu e deloc strivit de propria importanta (care, de altfel, cum am aflat deja, nici nu exista).
Trenul nu e grabit. Scriitorul calatoreste la clasa a II-a, cu oamenii. Aici, asa e lasat scris, toate timpurile verbelor sunt la prezentul continuu.
O fetita blonda, superba, merge si ea cu bunicii, la munte. Are patru ani, se uita pe geam si exclama:
– Ce frumosi sunt rechinii!
Bunica-sa nu crede :
– Ce rechini, mamaie, rechinii traiesc in apa!
– Nu, spune fetita, uite!
Bunica se uita, dar nu vede.
O tanara mamica vrea sa isi pozeze fiul abia iesit din sugacie.
– Uita-te la mama!
Copilul nu se uita, plange.
Tanara mamica isi cam pierde rabdarea dupa trei incercari ratate de a poza.
– Uita-te, ma, la mama!
Il momeste pana la urma cu cuvintele:
– Superman, mama, Superman!
Mai incolo, tineri carmolisti postesc un pet de bere la un litru jumate. Nu e nici noua, dimineata. Doi mosi se romanesc daca e sau nu e curent. Si peste tot miroase a parizer.
Scriitorul ar cam trebui acum sa se ridice si sa plece in cautarea (probabil zadarnica) a unei toalete functionale.
Dar nu poate, caci spectacolul existentei e tot aici: la fetita blonda vine un baietel blond, si mai mic. Acesta deschide gura si ii arata ca a mancat covligei. Fetita incepe sa cante “Ai reusit! Ai reusit!”.
Scriitorul isi deschide carnetul cu coperti negre si noteaza aceste patru cuvinte: viata e un Disneyland.
- Data trecuta, in “Viata ca o proza” – Poveste despre Popescu
