Mina isi purta, fara mari sperante, numele de calugar. Nu era un crestin practicant, dar nici un pacatos de dragul pacatelor nu putem spune ca era.
Mina asculta jazz si se gandea deseori la orasul New Orleans, unde nu fusese niciodata, si unde nici nu avea sa ajunga vreodata. Ii mai placeau Lou Reed (Lou Reed, omule!) si tanarul Prince.
Detesta orice forma de uniformizare, ca atare evita corporatistii, cuiburile si cluburile lor. Ii ramaneau, astfel, putine locuri in care putea sa respire. In definitiv, cine ar fi vrut sa-l aiba prieten?
Mina avea obiceiul sa se gandeasca in acelasi timp la toate lucrurile, ceea ce uneori era obositor, imaginile se amestecau in mintea lui, iar el nu se ingrijea sa le desprinda cu grija una de alta. Mintea lui era o camera obscura in care toate fotografiile se developau deodata.
Se suspecta de o boala a creierului, dar stia ca – si daca ar fi fost diagnosticat ca atare – nu s-ar fi tratat. Viata nu i se parea o buna afacere.
Da, Mina isi amintea, in acelasi timp, toate diminetile si toate zambetele si toate femeile din viata sa si toate poeziile si toate sperantele si toate zmeele pe care, copil, le inaltase la cer.
Mina scria povestiri foarte scurte, fiindca el credea cu adevarat ca literatura in exces e plictisitoare. Chiar ii faceau placere aceste poze la minut. Nu avea ambitii mai inalte, desi era convins ca ar fi putut sa lase si el mii de pagini, legate unele de altele.
Dar! Dar adevarata incercare i se parea sa rezumi Razboi si pace in treisprezece randuri. Visa, uneori, sa scrie un alt Razboi si pace in treisprezece randuri, chiar daca stia ca asa ceva nu este, totusi, omeneste posibil.
Mina visa mult, dar nu intotdeauna departe. Era acel gen foarte ciudat de barbat in care se ascunde un copil care viseaza aproape.
Uite, de exemplu, Mina isi visa, in fiecare inceput de primavara, invatatoarea. Fusese indragostit de invatatoarea lui – era o femeie pururi tanara, care-si prindea parul intr-un coc, si avea sani enormi, pe care el si-i imagina gustosi. Visa la sanii invatatoarei sale ca un pictor la un tablou perfect. Pentru Mina, tabloul perfect era acesta: niste mere verzi cazand in zapada si rostogolindu-se inspre marginile panzei, spre infinit.
Mina putea sa jure ca la sapte ani a avut prima erectie – ingrozitoare, violenta. In ciuda acestui inceput, Mina nu a dus, in cei douazeci de ani care au trecut de atunci, o viata sexuala imbelsugata, ceea ce, de altfel, nu il deranja catusi de putin.
Avea cu ce sa-si umple timpul, caci Mina se trezea cateodata in mijlocul propriilor povestiri. Iesea si reintra in realitate intr-un ritm care pe altii i-ar fi naucit. Se obisnuise, insa; nici macar nu mai tresarea.
Uite, de exemplu, chiar acum il putem vedea pe Mina in bucataria unei case vechi din orasul Bucuresti. Sta la o masa si discuta cu o femeie care locuieste de treizeci de ani in Noua Zeelanda.
Femeia il incanta, il uimeste: a venit in Romania sa-si incinereze fostul sotul, raposat acum o saptamana. Erau divortati de zece ani, dar Mina, in fata mortii aceste aspecte sunt secundare.
Pe masa din bucatarie se afla urna funerara. Si asta e tot ce a mai ramas din fostul ei sot – aceasta urna funerara, care are un regim de transport special, e un intreg calvar birocratic sa transporti cenusa de la Bucuresti la Auckland.
De fapt, adevarul e ca este un intreg calvar birocratic sa transporti cenusa oriunde in lume. E secolul XXI si trebuie sa demonstrezi, in fiecare aeroport, ca in urna nu ai cocaina. Suntem toti paranoici. Suntem toti nebuni.
Iar femeia aceasta va traversa tot pamantul pentru a-i implini fostului ei sot ultima dorinta: sa ii fie aruncata cenusa in Oceanul Pacific. Femeia vorbeste foarte linistit despre toate acestea, ca si cum ar descrie un week-end de demult, in care s-a trezit privind muntii. Mina continua sa fie uluit.
Iar acum il mai putem vedea pe fiul barbatului din urna si al femeii din fata lui Mina cum coboara scarile dinspre camera de zi. Abia s-a trezit, e inalt si e somnoros, poarta un hanorac si are gluga trasa peste cap. E un copil. Nu are decat treisprezece ani. Iar Mina se gandeste acum la adolescenta in care va intra acest copil si se surprinde melancolic – e suprins ca-si regreta adolescenta, cand i s-a intamplat o gasise, pe buna dreptate, stupida.
Copilul intreaba ce e pe masa. Femeia il priveste, deloc tragic, deloc asemenea eroinelor din romanele rusesti, si ii spune:
– E tata.
Copilul coboara in continuare scarile. Nici nu clipeste.
- Data trecuta, in “Viata ca o proza” – Povestire despre Maestru
