Povestire despre omul cu portocale

La inceput au fost cuvintele – cate 300, asezate vreme de doi ani de zile pe contul de Facebook al Dela0.ro in cadrul unei rubrici de autor care tranzita granita dintre jurnalism si literatura. Autorul ramane Iulian Andrei. Rubrica transformata s-a mutat pe site. “Povestea de 300 de cuvinte” a iesit din scena, "Viata ca o proza" a intrat.

0

Acesta este adevarul. Nu este adevarul si numai adevarul. Cand trece atat de mult timp, adevarul se intampla sa devina o legenda oarecare.

Cel care l-a gasit pe omul cu portocale a fost tovarasul Manole Niculae. Tata ii spunea “tovarasul Nicu”, iar tovarasul Nicu ii spunea lui tata “Sa traiti, cu tot respectul cuvenit, tovarasu’ inginer!”.

Tovarasul Nicu era cel care se ingrijea sa nu fie probleme in scara noastra de bloc. Iar sub atenta supraveghere a tovarasului Nicu nu erau niciodata probleme.

El nu era un securist, nimeni nu i-a spus niciodata “securistule!”, oamenii isi acopereau pe atunci capetele – unul cu o basca, altul cu o palarie, altul cu o sapca, iarna purtau caciuli care se numeau rusesesti si le acopereau urechile intr-un mod foarte caraghios, dar necesar.

Oamenii de la noi din bloc isi scoteau toti basca, palaria, sapca, caciula ruseasca atunci cand se intampla sa-l intalneasca pe tovarasul Nicu. Nimeni nu-l ura, nimeni nu-l pizmuia, nimeni nu-l injura pe ascuns. Toti il considerau indispensabil. Era indispensabil. Fara el, in blocul nostru ar fi domnit haosul. Nimanui nu ii era frica de el asa cum le era frica oamenilor de o autoritate.

De altfel, tovarasul Nicu insista, uneori, sa nici nu i se mai spuna “tovarasu’”, ci, de-a dreptul, “Nea Niculae”. Alesii erau rugati chiar sa i se adreseze cu atat de intimul “Nicule”.

Nea Niculae, deci, nu facea parte din structurile serviciului secret al Partidului Unic. El era un om care credea in unitatea unei scari de bloc, in neatarnare, in neamestecul in treburile interne ale unei scari de bloc, in independenta deplina, legitima a cetatenilor. Multi intelepti asemenea lui locuiau pe Aleea Zorilor. Era ca si cum se aliniasera aici niste planete niciodata cunoscute inainte.

Imaginati-va: planete misterioase aliniate la marginea unei paduri intr-o ordine desavarsita!

Nea Niculae l-a gasit pe omul cu portocale. Acesta ratacea la noi pe alee, parand cazut de pe o alta planeta, cand omul nostru l-a intrebat: “Tovarase, tovarase, incotro, tovarase?”, iar omul cu portocale i-a raspuns intr-o limba pe care Nea Niculae nu o mai auzise inainte.

Au urcat apoi impreuna in tacere, umar la umar, daca putem spune asa, caci erau unul minion si brunet si celalalt, omul cu portocale, teribil de inalt si foarte blond, spre apartamentul nostru de la etajul al treilea.

Apoi tovarasul Niculae a sunat la usa noastra, i-a spus “sarut mana, doamna doctor” mamei mele si m-a chemat: “Aduceti-l un pic pe Adrian, va rog”. Mama s-a speriat: “dar ce a mai facut iar?”. Nu facusem nimic. Aveam noua ani fara cinci zile. Eram in vacanta de vara. Nu aveam chef sa fiu chemat de nimeni. Aveam chef sa stau degeaba, cel mult sa omor niste muste.

Dar Nea Niculae i-a spus mamei mele ca vrea sa il ajut cu o traducere, intr-o chestiune tehnica. Aveam opt ani, unsprezece luni si douazeci si cinci de zile si stiam sa vorbesc limba suedeza. O invatasem singur, dintr-o carte pe care niste prieteni de familie mi-o daruisera la patru ani. Nu stiam bine, dar stiam.

N-am habar de ce Nea Niculae s-a gandit ca omul cu portocale vorbea suedeza, acum puteti sa nu ma mai credeti, dar chiar asa era: omul cu portocale vorbea limba suedeza! El era, deci, un suedez.

Omul cu portocale suedez ne astepta in apartamentul lui Nea Niculae, cu mainile pe genunchi. Era singur. Familia tovarasului nostru era plecata la tara. Era vara, era cald, era atat de cald incat se topeau stejarii de pe alee, se topeau si se scurgeau, ca niste picaturi, inspre radacini, si doar cativa copii puteau sa vada asta, si cand vedeau asta copiii aceia stropeau stejarii cu apa din stropitorile lor rosii. Toti copiii aveau, pe atunci, stropitori rosii.

Omul cu portocale a inceput sa vorbeasca. Eu am inceput sa il ascult.

Omul cu portocale a spus asa: eu vin de departe, dintr-un loc care se numeste libertate, peste o mie de zile ma voi intoarce si va voi aduce toate darurile taramului de unde vin eu. Il priveam: omul cu portocale purta niste pantaloni largi, gri si un tricou de asemenea larg, care ii ajungea pana la genunchi. Nu mai vazusem nicaieri asemenea haine.

Il ascultam cum spune “o sa ma intorc si o sa va aduc multe portocale. O sa traiti si voi in lumea mea!”, si ma bucuram. Omul cu portocale mi-a intins o portocala, pe care a scos-o din tricoul larg.

Nu mai vazusem niciodata portocale vara. Am luat portocala din mana omului cu portocale. Nea Niculae nu s-a speriat, nu a strigat ca avem un agent provocator in bloc. Nea Niculae ramasese cu gura cascata si nu ii venea sa creada ca tot ceea ce eu ii traduceam era chiar ceea ce spunea omul cu portocale.

Omul cu portocale ne-a spus ca, peste o mie de zile, vom face fiecare tot ce vrem. Eram uluit. Nea Niculae era si mai uluit. I-o fi trecut poate prin gand sa il prinda in lanturi si sa il ascunda in beciul blocului? Probabil ca suedezul l-ar fi zdrobit intr-o lupta corp la corp, dar adevarul e ca nu stiu ce rezultat ar fi avut o asemenea inclestare.

Nea Niculae avea cheia de la beciul blocului. Doar el o avea. Putea sa il tina, totusi, acolo in lanturi, sa il asculte la nesfarsit. Putea sa se scuze, sa iasa pe usa si sa vina inapoi cu Vlasceanu Constantin, Nea Titi, un zdrahon, un urias, un gigant, inalt de peste doi metri. Dar n-a fost asa.

Nea Niculae l-a ascultat o ora pe suedez cu gura tot mai cascata, apoi omul cu portocale a facut semn ca a obosit. Eu am fost trimis sa ii aduc un pahar cu apa. I-am adus. Omul cu portocale a baut apa.

“Si ce trebuie sa dam la schimb pentru toate acestea?”, a intrebat, din senin, Nea Niculae. Omul cu portocale a zambit si a spus: “Sufletele voastre”.

Eu am tradus, m-am intors cu capul spre stanga, sa il vad pe Nea Niculae in timp ce ii traduceam raspunsul, apoi m-am intors cu capul spre dreapta spre omul cu portocale, dar pe fotoliu nu mai era nimeni. M-am uitat pe masuta dintre noi. In locul portocalei, pe care o lasasem acolo, nu mai era nimic.

Nea Niculae s-a ridicat atunci in picioare, sarind ca aruncat de un arc. A privit in jur si in jur nu era nimeni. S-a prabusit in fotoliu, cu mainile pe langa corp si mi-a zis: “Uita intamplarea asta. Azi a fost foarte cald. Ni s-a parut. Am visat totul! Da, nu se poate, nu se poate altfel!”.

N-am uitat.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.