In luna octombrie a anului 1992, cu fractura mea de humerus care nu se opereaza, dar fusese gresit operata, am ajuns in salonul 2. L-am parasit in primavara anului urmator. Aveam noua ani si ma pregateam deja sa mor. N-am murit.
Nu am uitat nimic din ce s-a intamplat in salon. Acolo ii aduceau pe cei carora li se amputau mainile si picioarele. Atunci am invatat cuvantul morfina.
E adevarat ca razboiul se intelege cel mai bine intr-un salon de spital. Dar la fel de adevarat e ca si viata tot acolo se intelege cel mai bine. Atunci am inteles viata. Viata era un lung sir de catastrofe, care putea fi sau nu puteau fi evitate. Eu nu stiusem sa imi evit catastrofa.
E incorect sa-mi mentionez acum doar durerea, pentru ca nu a fost doar durere acolo. Salonul numarul 2 era un salon de femei. Maica-mea statea cu mine. Doamnele isi purtau cu demnitate suferintele. Acolo am invatat demnitatea.
Si mai era si umorul. Radeam indeajuns, chiar daca in situatia noastra asa ceva parea o nebunie. Ne placea aceasta nebunie.
Radeam mult, cand la televizor erau Stan si Bran. Radeam de tiganca aceea care ne dadea in carti si ne prevestea doar flori pe drumul vietii. Radeam de femeia grasa a carei glezna se frangea si cand incerca sa faca doi pasi pana la fereastra. Radeam ca o forma de rezistenta la oroare. Era singura forma de rezistenta care ne ramasese. Acolo am invatat sa indur. Rezistenta e foarte importanta.
Si mai era si nostalgia. Cand esti intr-un salon de spital, lumea devine, in definitiv, o forma de melancolie. Ne complaceam in aceasta melancolie. Intr-o zi vom iesi de aici si vom colinda toata lumea si ne vom feri de alte catastrofe. Vom fi demni si vom rezista! Acolo am invatat sa plang. Lacrimile sunt foarte importante.
In martie 1993 am plecat acasa. Eram in viata, ceea ce deja se presupunea ca nu mai avea legatura cu medicina, ci cu Dumnezeu. Asa am invatat sa cred in miracole. Douazeci si cinci de ani mai tarziu, nu-mi sfarsesc nicio zi fara sa multumesc pentru salon. Acolo am invatat sa ma rog. Nimic n-am uitat.
Salonul numarul 2 a fost razboiul in care am luptat. Nu l-am pierdut.
- Data trecuta, in “Viata ca o proza” – Povestire despre unchiul Anghel
