Povestire despre tacerea lui Sebastian

Sebastian incepuse sa taca inca din adolescenta. Mama sa ii reprosa tacerile, fratele sau mai mic ii repeta reprosurile mamei, uneori i le repeta de cinci ori, iar Sebastian tacea privind peste ei, asa cum ai privi inspre o mare.

Atunci, mama lui si fratele lui Sebastian se uitau unul catre altul, deopotriva infuriati si neputinciosi.

Iar el inainta inspre maturitate, iar tacerea ii devenea si mai groasa, asa cum celorlalti tineri li se ingrosa vocea. Avea de-acum o tacere zdrobitoare. Era tot mai greu, foarte greu, imposibil, sa i te poti opune. Era o tacere care avea, pesemne, ambitia sa cuprinda totul, sa spuna totul.

Cine stie ce putea sa ascunda o asemenea tacere? A inceput sa devina faimos.

Intr-o zi au venit pe Aleea Zorilor reprezentantii unui circ. Se auzise de Sebastian dincolo de granitele judetului nostru. S-au tocmit cu mama si cu fratele lui Sebastian, iar inspre seara pe el l-au urcat intr-o caruta. Si asa au plecat.

Mai tarziu, pe cand eram deja ziarist, am aflat ce s-a intamplat. Sebastian a calatorit mult cu oamenii aceia, care formau un ansamblu de barbati cu abilitati magice. Cu ei umbla o singura femeie – o trapezista. Toti barbatii – sa fi fost douazeci si trei – isi faceau, pe rand, ba chiar deodata, mendrele cu trapezista, care nu refuza pe nimeni, mai ales ca nici nu ar fi avut incotro.

Iar pe bietul Sebastian l-au plimbat din oras in oras, mult au mers ei cu trenul, oprind in fiecare gara mai insemnata. Iar Sebastian tacea. Privitorii se opreau si il priveau lung. Drept-credinciosii isi faceau semnul sfintei cruci. Sebastian tacea.

Nimeni nu poate sa spuna la ce anume se gandea Sebastian, pentru ca refuzase orice forma de comunicare. De la treisprezece ani, nu mai scosese un cuvant, de la treisprezece ani nu mai scrisese un cuvant. Gloria lui crestea, iar tacerea lui era de-acum legendara.

Aparusera, inevitabil, specialisti in tacerile lui Sebastian. Primul dintre ei opina ca aceasta tacere era o fronda incalificabila, o forma de vanitate absoluta, ca bietul Sebastian urmarea sa ajunga cel mai celebru om din tara noastra.

Insusi Presedintele Republicii, Secretarul General al Partidului Unic, auzise de aceasta interpretare si nu mult a lipsit ca Sebastian sa fie chemat sa taca in fata Marelui Conducator. Nu se mai stie de ce Marele a renuntat la aceasta confruntare.

Un alt critic era de parere ca, dimpotriva, Sebastian tacea pentru ca ajunsese la o asa intelepciune incat orice cuvant ar fi deranjat ordinea fireasca a lucrurilor. Ordinea fireasca a lucrurilor nu poate fi alta decat tacerea deplina, spunea criticul, iar apoi tacea si el, demonstrativ, cinci minute.

Sebastian a tacut luni in sir, apoi a tacut ani in sir. Se aude ca o data la sapte ani scotea, totusi, un oftat, mai degraba neomenesc, apoi continua sa taca. Pribegia sa a durat treizeci si patru de ani, dar faima lui a tot continuat sa scada, era ca si cum dupa ce isi urcase atat de devreme Everestul nimic altceva nu i-ar mai fi ramas lui Sebastian decat aceasta prabusire in uitare.

Din cand in cand il mai chemau la emisiuni de radio si la emisiuni de televiziune, dar producatorii nu il gaseau suficient de dinamic, asa ca renuntara  la el.

S-au schimbat regimuri politice, au murit batranii de cand eram noi copii, noi toti suntem acum batrani la randul nostru, cine sa isi mai aduca aminte de Sebastian? Ansamblul de barbati cu abilitati magice s-a destramat de multa vreme, trapezista a murit bolnava de o boala rusinoasa, despre care se crezuse ca a fost eradicata, dar nu fusese.

L-am gasit pe Sebastian in Capitala, tacand chiar acolo unde Marele Bulevard face un colt care deschide o strada secundara care nu duce mai departe de Piata de Zarzavaturi. Statea cu capul in pamant, tacand. Avea parul lung pana la brau, avea parul foarte alb.

– Sebastian! Sebastian, tu esti? Ce mai faci?

Sebastian intoarse spre mine o privire de om bolnav si – deodata – zambi. “Cersesc”, raspunse. Dupa atatea decenii de tacere, acesta fu primul cuvant pe care Sebastian il rosti. “Cersesc”.

– Sebastian, de ce nu ai vorbit in toti anii acestia?

– Pentru ca nimeni nu m-a intrebat ce mai fac. Toti m-au intrebat de ce tac, iar eu nu stiam ce sa raspund la aceasta intrebare.  

I-am zambit la randul meu.