Prapastiile vechi si noi din literatura romana

Comunismul a impartit lumea literara romaneasca in visatori si proletcultisti. Democratia a adus clivajul nostalgicii trecutului – mizerabilistii prezentului. Cat a fost arta si cat a fost compromis in literatura ultimilor 70 de ani?

0

Inainte de a face o trecere in revista a marilor generatii din literatura ultimelor sapte decenii, ne oprim la gandurile lui Dan Sociu, considerat unul dintre cei mai talentati poeti contemporani.

„Cititorul obisnuit se gandeste la ale lui si dupa ce a pus cartea deoparte e foarte posibil sa uite si numele autorului. Ca scriitor, ar fi bine sa intelegi asta in cel mai concret mod, sa nu-ti faci nici un fel de iluzii. Sa uiti de istoria literara si de critica, de marile ambitii si asteptari si sa seduci cati cititori poti, cand poti si sa zici mersi. Esti supus acelorasi legi ale consumului cultural, esti un performer marunt, asta ai fost dintotdeauna, nu te lasa pacalit de haloul pe care ti-l construiesc cititorii profesionisti, ei au nevoie de haloul ala, sa-si justifice meseria”.

Considerata un produs al generatiilor, literatura romana din ultimii 70 de ani este o oglinda fidela a societatii din fiecare deceniu. Are in portofoliu cateva carti bune, cateva poezii geniale, multe texte scolare si merge pe valul vietii. Daca vrei s-o intelegi pe ultima, trebuie s-o citesti pe prima. Seria publicistica realizata de „Romania de la zero” in colaborare cu ziarul „Adevarul” continua, asadar, cu o analiza a literaturii autohtone din ultimele decenii.

Daca Interbelicul a fost al generatiei de la 1927, al lui Mihail Sebastian, Emil Cioran si Mircea Eliade, comunismul timpuriu, venit cu tancurile rusesti, a adus si o noua ordine in literatura. Stiti catrenul „Bradulet, bradut dragut/Ninge peste tine/Haide, vino-n casa mea/Unde-i cald si bine”? Ce nu stiti insa este ca autorul versurilor, Alexandru Toma, a carui opera lirica se imparte intre poezioare naive si ode comuniste, a devenit academician si i-a luat fata lui Mihai Eminescu in manualele scolare.

Anii `50 au fost un obsedant deceniu nu doar fiindca inchisorile politice erau pline, ci si pentru ca marii clasici au fost, in faza internationalista a comunismului, marginalizati. Au fost recuperati treptat si „recititi” intr-o cheie care sa ii aduca mai aproape de cauza proletariatului revolutionar.

Drumul fara pulbere

Totusi, in plin deceniu al saselea este publicata prima parte a romanului „Morometii” (1955), considerat de critica drept cel important roman romanesc al secolului trecut. In 1957, Petru Dumitriu publica „Cronica de familie”, o capodopera. Este acelasi om care a scris insa si „Drum fara pulbere”, un omagiu adus Canalului Dunare-Marea Neagra, inclusiv ororilor de acolo. In anii `90, intr-un interviu pe care i l-a luat George Pruteanu, Petru Dumitriu spunea: „Imi vine sa-mi tai mana cu care am scris «Drum fara pulbere»”.

Acest mers pe sarma, intre opera si compromis, practicarea dublului limbaj, inserarea «soparlelor» caracterizeaza o buna parte din literatura nationala a jumatatii de veac comunist. Cine citeste literatura romaneasca din anii `50 pricepe lesne urmatoarele lucruri: colectivizarea si industrializarea au fost drame, slavite oficial si cainate pe ascuns. La fel, moartea religiei.

Ultrasentimente. Paunescu-Ceausescu, intalnire de destin

„Dezghetul” in literatura s-a consacrat la jumatatea deceniului urmator. Inceputul „epocii Ceausescu” se suprapunea cu volumul de debut al poetului Adrian Paunescu – „Ultrasentimente” (1964).

Urmeaza o perioada propice si pentru economia socialista multilateral dezvoltata si pentru literatura, in care se afirma si Eugen Barbu, si Dinu Sararu, si Nichita Stanescu. Barbu scrie despre marginali, despre tigani, despre oamenii din „Groapa”, Sararu aduce note personale portretului colectiv al taranului roman, deja consacrat de Preda, Stanescu gaseste o evadare in poezie si creeaza un nou limbaj, util mai degraba indragostitilor. Dar daca sub alte auspicii politice literatura este o salvare de uz personal, comunismul romanesc, sub Ceausescu, nu putea sa lase cuvintele libere, neinregimentate.

Nu exista totalitarism incomplet, si de aceea a aparut in 1973 „Cenaclul Flacara”. Generatia „Flower power”, generatia „in blugi”, avea sa fie trasa pe sfoara. I se propunea un debuseu controlat de Partid. Adrian Paunescu joaca rolul de poet national, insa temele erau dictate de „Carmaci”: lupta pentru pace si mai ales  „Ceausescu si poporul”.

Insemnari din subterana

Intelectualii publici romani care nu s-au invrednicit cu disidenta inainte de `89, in masura comparabila cu colegii lor din Polonia, Cehia sau Ungaria, isi justifica lasitatile prin „rezistenta prin cultura”. Generatia crescuta de Constantin Noica la Paltinis, generatia Plesu-Liiceanu, propunea un alt tip de refuz al comunismului: trairea pe platoul inalt al ideilor absolute.

In anii `80, negrii ani `80, literatura de calitate s-a mutat in subterana. Insemnarile poetilor optzecisti, generatia lui Mircea Cartarescu, Florin Iaru (Iaru era magaziner la “Cartea Romaneasca”), Traian T. Cosovei si Ion Stratan, se impun prin calitate, devin periculoase si sunt repede marginalizate. Marii scriitori din anii `60-`70 sfarsisera deja, intr-o proportie covarsitoare, compromisi de politic.

Criptostalinistii grupati in jurul lui Eugen Barbu, la “Saptamana”, se bucurau de avantajele apropierii de putere. Literatura adevarata se scria insa la margine si mai ales pentru sertar (de citit in acest sens excelenta carte de corespondenta intre Leon Volovici si Norman Manea, “Sertarele exilului”, publicata recent la “Polirom”). Cine citeste va descoperi o lume inchisa care viseaza. Nu intamplator, probabil cea mai importanta carte de la sfarsitul anilor `80, „Visul” lui Mircea Cartarescu se numeste asa si apare cenzurata.

Scriitoarea Simona Popescu – autoarea romanului „Exuvii” – hranita din literatura acestor ani, admite ca literatura se innoieste o data la un deceniu, cand apar noi nume. Dar vede in asta doar un argument pentru recurgerea la criteriul generationist. „De fapt, singura generatie cu constiinta de generatie, care a actionat ca forta unitara si care a schimbat conceptul de literatura, este generatia ’80. Ca fenomen colectiv, ea este cu adevarat spectaculoasa: o poveste frumoasa, cu multe personaje – pozitive! –, tineri, inteligenti, cititi, deloc dispusi la compromis, fara mari sanse de publicare, profesori navetisti, generosi cu cei mai tineri ca ei”.

Desi apartine anilor `90  la inceputul carora a debutat, Simona Popescu (foto) admite ca are mai multe afinitati cu cativa autori optzecisti sau cu cativa dintre douamiisti decat cu colegii „nouazecisti”. Dar cel mai aproape se simte de scriitorii care s-au plasat in afara generatiilor literare, cum ar fi Mircea Ivanescu, Serban Foarta, Gellu Naum, poetii germani din Romania (Richard Wagner, William Totok, Anemone Latzina) sau prozatori ca Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Herta Muller si altii.

Cartile generatiei „cu cheia de gat”

Anii `90 dau literatura unei lumi care se descompune. Este lumea oamenilor care inca stau la bloc si isi avorteaza, rand pe rand, sperantele. Dintre poeti, Cristian Popescu ofera o marturie suficienta: lumea era innebunita si mergea cu tramvaiul. Dintre prozatori, Petre Barbu scrie cu sensibilitate despre universul celor claustrati, sfasiati intre dubla neputinta: si de a ramane si de a pleca.

In preajma anilor 2000, atmosfera era deja irespirabila, erau anii cand dupa blocurile gri se faceau de toate, iar strada intra in literatura mai hotarat ca oricand inainte. In lirica “mizerabilistilor” din anii `00 abunda cuvintele licentioase. Un veritabil manifest al acestei generatii a fost scris de poetul Marius Ianus, intre timp pocait. Era un manifest care arunca lumii in fata, frust, aceasta realitate: se nascuse generatia fracturistilor. Crescuti cu cheia de gat si cu disperare. Cartile lor sunt rascolitoare: nimic nu se mai spera, nimic nu se mai poate.

“S-a schimbat realitatea, deci, inevitabil, s-au schimbat si subiectele sau realitatea din literatura. S-au adaugat zone de limbaj putin sau deloc frecventate, au aparut teme noi, poate. Dar literatura, ea, nu s-a schimbat asa mult din anii ’80 incoace. Ba chiar, in materie de poezie, mi se pare ca poetii mai tineri se intorc la generatia ’60, a carei poetica pe mine nu m-a atras niciodata – dimpotriva!”, crede Simona Popescu.

Dupa 2004, literatura se imblanzeste pentru a se radicaliza din nou dupa opt ani, la fel ca societatea.

Dan Sociu (foto), unul dintre scriitorii generatiei 2000, crede ca astazi literatura inseamna cam multa „snobeala, prea multa obsesie a genialitatii, prea putina legatura cu realitatea. Avem o literatura idealista, platonica, de adolescenti – lumea e descrisa cum ar fi frumos sa fie, nu cum e. Prea putine personaje romanesti isi bat capul cu banii si jobul si hemoroizii si de-astea. Sunt toti upper-class, post-materialisti, desi in realitate vai de curul lor”.

 

Literatura usor penibila

Ionut Chiva, un alt coleg de generatie, care si-a facut debutul in 2004 cu un roman intitulat „69” crede ca literatura romana contemporana este „usor penibila” si traversata de tendinta pentru export.

„S-a dezvoltat un fel de mimare a profesionalismului si bransarii, scriitorii par sa se gandeasca foarte mult la page turner, la cum sa faca sa aiba likeuri. Am auzit relativ recent de un scriitor care s-a prezentat in biroul editurii la care vroia sa publice trantind pe masa un numar de like-uri la pagina personala intr-adevar impresionant. Sau se gandesc cu ce tema incitanta s-ar putea prezenta, de parca putem scrie cu totii despre orice pe lume, nu avem problemele noastre. In fine, cam asta, exista niste scriitori buni si exista foarte multa irelevanta”, crede Chiva.

Una dintre explicatii pentru starea curenta a literaturii sta in evolutia din ultimii ani, marcati pe de o parte de lamentourile si memoriile despre trauma comunista, dar si de o alta literatura, cea hedonista, a amintirilor duioase despre trauma comunista.„Da, a existat o sansa ratata, cred, aceea de a face intr-adevar produse artistice personale, autentice, in loc sa sarim de la trauma comunista la prostioare de negru care bate step pe la festivaluri pe ritmuri din trauma comunista sau, in orice caz, pe ritmuri pitoresti, locale”, afirma Ionut Chiva (foto).

POZITII

Falia din literatura?

„Cred ca, daca a fost o falie, ea a fost in anii ’80, cand s-a schimbat directia literaturii. Daca exista o falie azi (de fapt, nu chiar de azi!), ea e una intre… elite. Ramane sa cantareasca lucrurile, la rece, viitorimea”,

Simona Popescu

„Falia e intre ce am vrea si ne-ar placea sa fie literatura si intre ce e si poate sa fie, intre grandiozitate si bun-simt. Si mai e falia asta intre obsesii – unii sint obsedati de trecut si unii o fac si bine dar pe mine ma intereseaza mai degraba prezentul, ultimele 5 minute, am, ca toti consumatorii, memoria unui caine”,

Dan Sociu

„Acum nu mai exista. A existat pana prin 2004-2005 un conflict atroce intre generatii (peisajul editorial era pe atunci no future gen, in fine, ceva foarte dezolant si cred ca asta a fost principala problema, apoi, in fine, chestii de principii si nu mai stiu ce), dar apoi tinerii au facut pasul pe scena si de atunci s-a batut cinci, n-a mai avut nimeni nici o problema”,

Ionut Chiva

„Am renuntat sa mai scriu poezie dupa plecarea din Romania pentru a-mi reteza cheful de a cocheta cu ideea extrem de periculoasa ca, luand viata de la capat la 40 de ani, voi putea ramane un profesionist al scrisului. Intr-o lume in care numarul celor care traiesc numai din scris este infim, anumite decizii sunt foarte greu de luat. Ideea de a-mi supune familia unor restristi nemeritate pentru a-mi satisfice vanitatea, luxul de a continua sa scriu si o data pe an sa strig “Alo, da’ cu Nobelul meu cum ramane?” nu m-a tentat. De aceea, spre sfarsitul fiecarui an, sufar ca alti 500 de nobelabili romani intra in sarbatorile de iarna bosumflati in chip copilaresc”,

Dorin Tudoran

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.