Printesa si slugile. Este Romania altfel?

Doua sunt articolele despre Romania care, aparand in paginile celei mai importante publicatii academice americane - New York Review of Books -, au facut cariera. Fiecare in parte explica, in epoci diferite, traseul recent al unei tari pe care chiar noi, locuitorii ei, ne-am obisnuit s-o plasam mereu sub semnul exceptiei.

2

Intrebarea a bantuit spatiul public si a umplut pagini de ziare imediat dupa lansarea recentului volum scris de istoricul Lucian Boia, intitulat sugestiv chiar asa: “De ce este Romania altfel”.

Dezbaterea nu e noua si i s-a raspuns de-a lungul timpului cu cateva diagnostice extrem de precise.

Doua dintre ele sunt de gasit in paginile revistei americane “The New York Review of Books”, probabil cea mai prestigioasa publicatie academica din SUA. Primul text, publicat in octombrie 1986, cu autor anonim (ulterior avea sa fie asumat de Pavel Campeanu), poate fi lecturat in arhiva revistei.

Al doilea, aparut in noiembrie 2001 si semnat de Tony Judt, fiind relativ nou, nu e accesibil decat cu plata. El contine, chiar la inceput, o metafora care taie ca un bisturiu realitatile romanesti. Indispune, din cauze usor de inteles, dar si predispune. La reflectie.

Judt, una din marile figuri intelectuale ale secolului trecut, autorul unuia dintre cele mai bune volume despre istoria postbelica a Europei, concluzioneaza ca Romania nu este altfel, ci doar a beneficiat de cateva circumstante nefaste care i-au cronicizat inapoierea. Nu PIB-urile scazute sau infrastructura precara sunt cele mai importante intr-un inventar al efectelor negative produse de aceste circumstante.

O memorie extrem de selectiva, de pilda, e pentru Judt un semn de furtuna interioara care ii impiedica, pana si pe romanii educati, “sa traseze linia de granita intre onorabilitate si lipsa ei”. Iar in asta sta cheia unui handicap istoric mult mai greu de gestionat si recuperat.

Iata inceputul textului lui Tony Judt, cu recomandarea de a prefera reflectia indispozitiei:

“Numarul din februarie 2001 al revistei bucurestene Plai cu boi o are ca vedeta pe o oarecare printesa Brianna Caragea. Paginile de la mijloc contin un sir de fotografii, intr-un stil voit voalat, in care printesa apare cand imbracata in haine de piele, cand aproape dezbracata, stapanind cu cruzime peste cativa tarani, si ei pe jumatate goi.

Puse in lanturi si zdrentaroase, slugile cu pricina taie lemne, trag la sanie sau se opintesc intr-un tractor ruginit, in vreme ce Brianna, o printesa autentica din cate se pare, cu un bici in mana, se invaluie lasciv in blanuri si arunca priviri crunte, dispretuitoare, spre tarani si spre obiectivul aparatului de fotografiat. Totul in mijlocul unui decor rural care aminteste de Dragoste si moarte al lui Woody Allen.

Am mai vazut asa ceva, veti spune. Insa Mircea Dinescu, proprietarul revistei Plai cu boi si cunoscut scriitor si critic, nu e tocmai un Hugh Hefner. Fotografiile cat pagina din mijlocul revistei au un subinteles sardonic, complice. Ele iau in deradere obsesia unui anumit nationalism romanesc pentru tarani, glie si tema exploatatorului strain.

Imaginile printesei Briana mizeaza pe seductia kitsch-ului spre a evoca grandoarea si rasfatul unei aristocratii apuse, fantasma cu sugestii sado-masochiste a unei natiuni pe care istoria a supus-o la nenumarate umilinte. Tractorul ruginit e amprenta locala juxtapusa ironic jocului placerii si al cruzimii. Nu veti gasi asa ceva la chioscurile de ziare din restul Europei, nici in Praga, daramite in Viena. Nu incercati nici macar la Varsovia. Cu Romania, e alta poveste.”

Iata si recomandarile saptamanii, nu inainte de a va invita sa ne scrieti cum se vede acest “altfel” romanesc din perspectiva voastra.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • Paul & Simone

O scurta poveste despre o dragoste pe viata, alegere si prietenie.

  • Invisible

Ultimul roman al lui Paul Auster – pe care am avut norocul sa il citesc in original – este, cred, cel mai bun dintre toate. „Invisible” reface povestea tumultoasa a lui Adam Walker, un tanar care la inceputul celui de-al doilea deceniu de viata traieste cel mai ciudat an, dupa ce il cunoaste pe Born, in aparenta un excentric profesor francez. Intalnirea asta marcheaza debutul unui thriller, cu dragoste, sex, moarte, incest si multe altele.

Dar, pentru cine l-a mai citit pe Auster, povestea are o profunzime nebanuita la inceput si un final care nu rezolva nicio dilema nascuta pe parcurs. Auster e genul de scriitor care isi pune cititorii la treaba si dupa ce romanul ia sfarsit, e randul fiecaruia sa dezlege misterul. Va mai spun doar ca odata ce am inceput sa citesc „Invisible” nu m-am mai putut concentra la nimic pana nu am terminat cartea si ca nu stiu cum a trecut timpul in cele cateva ore in care am devorat-o.

 

Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei

  • Capul sus, cine mai poate

O melodie a Megastarului de pe albumul postum “Michael”,  potrivita cu criza financiara globala, dar pe nedrept putin cunoscuta, atat in tara noastra, cat si, cu atat mai regretabil, peste hotare.

  • Amor

O carte aparuta la editura “Debolsillo”,  la Barcelona, in mai 2013, utila acelora care cat de cat o au pentru a nu pierde spaniola, dar si mai mult o selectie a celor mai bune texte despre dragoste scrise de Isabel Allende, o doamna a literelor din Chile, din intreaga America de Sud si, mai mult, din toata lumea. O gasiti in librarie, la “Eminescu”, la raionul de hispanice.  Costa cat patru ciorbe (comparatie obscena, dar, vai!, necesara in zilele acestea). Face oricum mai mult.

  • Trenuri cu prioritate

Oana Dan si Vlad Stoicescu v-au tot scris despre Bohumil Hrabal, a venit si randul meu sa insist pentru “Trenuri cu prioritate”, carte scoasa recent de Editura Art.

Fragment pentru hrabalienii incepatori: “Voi pleca de acasa cu noaptea-n cap, mama ma va urmari cu privirile stand nemiscata in dosul perdelutei, si tot asa, in dosul tuturor ferestrelor pe langa care voi trece, oamenii vor sta intocmai ca mama, ma vor urmari tinand perdelutele cu degetul, in timp ce eu ma voi indrepta pe carare spre rau, unde ma voi opri sa respir usurat, asa cum fac intotdeauna, fiindca mie nu-mi place sa ma duc la serviciu cu trenul. Langa rau pot sa respir in voie, aici nu sunt ferestre, primejdii ascunse, sageti infipte in ceafa, pe la spate”.

  • Despartirea de femeie

M-am despartit de femeie dupa trei ani, opt luni si noua zile, prilej cu care am scris pentru prima si ultima data despre ea si, poate, chiar despre noi. Textul, care nu prezinta importanta publica, se termina asa, intr-o voluta fara minime pretentii literare, dar menita, in fond, sa mai atenueze ce e de atenuat.

Finalul, deci, pe care conform rubricii noastre nu il pot lasa in urma si il voi duce cu mine, il voi tari, pana in ultima gara: “Mi-ar fi placut, totusi, ca acum, la sfarsit, sa port intre degete o tigara imaginara, si sa fie si o ploaie care sa se opreasca, si eu sa traversez bulevardele pustii, si sa se auda undeva, departe, si un jazz care sa se inteteasca pe masura tristetii care ar trebui sa ne insoteasca la orice despartire, si nu ne insoteste”.

  • Animal pe moarte

Carte din “Biblioteca Polirom”, clasica deja. O intalnire cu celalalt Philip Roth, scriitorul cu preocupari erotice discutabile, dar oricum capabil sa transforme cuvintele in orgasme si orgasmele in capodopera.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Despre Alexandru Visinescu

Dintr-un anumit punct de vedere, Alexandru Visinescu are dreptate. „Am indeplinit o functie. Ce vreti de la mine?”, le-a spus reporterilor ultimul comandant al inchisorii de la Ramnicu Sarat, inchisa in 1963 si devenita unul dintre punctele fierbinti de pe harta represiunii politice din Romania ultimului secol.

La Ramnicu Sarat au fost incarcerati liderii Miscarii Legionare in 1938 si tot de acolo a plecat spre Jilava Corneliu Zelea Codreanu in noaptea asasinarii sale de catre fidelii lui Carol al II-lea. Si ei au indeplinit, in ultima instanta, doar un ordin, girat de penultimul rege de la Bucuresti, de altfel cel care a reinventat penitenciarul de la Ramnicu Sarat ca inchisoare politica.

In anii ’50, dupa ce istoria facuse deja o pirueta dramatica pentru Romania, intre zidurile temnitei au fost inchisi, brutalizati si supusi unui regim inuman membri marcanti ai elitei interbelice – Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu -, dar si lideri comunisti cazuti in dizgratie – precum Vasile Luca si secretarul sau Alexandru Iacob, despre care Gheorghe Enoiu, seful Directiei Anchete Penale din Ministerul de Interne de-a lungul obsedantului deceniu 1950-1960, spunea ca „au fost batuti crunt” pentru ca era „dispozitie de la conducere”.

Enoiu, supranumit „Macelarul de la Interne” a indeplinit si el doar ordine, stingandu-se la finalul anului 2010 fara ca vreo autoritate juridica a statului roman sa-l intrebe vreodata ceva si fara ca vreo autoritate administrativa a aceluiasi stat sa-i retraga, simbolic, vreuna dintre cele 11 decoratii militare primite pe parcursul carierei.

In Romania tuturor acestor istorii recente concurente nu se moare doar fara grija, totusi, precum colonelul Enoiu. Se moare si cu sentimentul unei umilinte neputincioase, precum Vasile Parasachiv, unul dintre putinii disidenti romani, rapit in repetate randuri de cadrele Securitatii, batut, torturat si internat in spitale de psihiatrie. Paraschiv a decedat in februarie 2011, la doar un an distanta de la momentul in care Inalta Curte de Casatie si Justitie hotarase definitv si irevocabil ca suferintele sale nu pot beneficia de niciun fel de despagubire pentru ca faptele invocate s-au prescris. In definitiv, si ofiterii care l-au retinut ilegal, schingiut si terorizat pe disident indeplineau doar niste ordine.

Cazul Alexandru Visinescu, pe numele caruia Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului a depus deja la Parchet o sesizare penala, inflameaza de cateva zile spatiul public. Se striga, cu o satisfactie sper justificata de cunoasterea istoriei, „criminalule”. Se mai striga, cu un oarecare pesimism ignorant, si „e prea tarziu”. Adevarul e cumva la mijloc. Desi nu e niciodata prea tarziu sa condamni o crima, pentru Romania e intr-adevar cam tarziu. Daca cei trecuti deja de varsta a doua sunt printre vocile invocate mai sus, atunci avem urgent nevoie de un tratament impotriva ipocriziei. Daca oameni aflati abia in prima jumatate a vietii intregesc corul strigatorilor, atunci e bine totusi ca inainte de orice strigat sa-si intrebe parintii ce-au facut inainte de 1989.

Sunt multi romani care au indeplinit doar functii in perioada comunista. Se afla, in aceasta oala, si Alexandru Visinescu, si Dan Voiculescu, chiar daca cu fapte si urmari diferite. Doar functii au indeplinit si cei care taceau inaintea monstruozitatii, si cei care vorbeau. Si descurcaretii, si naivii. Si credinciosii marxisti, si oportunistii.

Astazi, cand in scolile romanesti se deschid manualele de limba romana, elevii citesc din opera unui om care imparte responsabilitatea crimelor comuniste de la Ramnicu Sarat cu Alexandru Visinescu. Il cheama Mihail Sadoveanu si a fost intre 1948 si 1961 membru al prezidiului Marii Adunari Nationale, institutia care a transformat in litera de lege toate fanteziile represive ale regimului comunist.

Sadoveanu era acolo in aprilie 1949, cand un decret monstruos fixa marja de actiune a Codului Penal. Fara urmatoarele randuri, nimic din ce-a facut ulterior Alexandru Visinescu n-ar fi fost posibil: „Legea peneala are drept scop apararea Republicii Populare Romania si a ordinii sale de drept impotriva faptelor periculoase pentru societate, prin aplicarea masurilor de aparare sociala fata de persoanele care savarsesc asemenea fapte. Faptele considerate ca periculoase pot fi pedepsite si atunci cand nu sunt anume prevazute de lege ca infractiuni”.

Oricine ar fi dorit, la capatul a patru decenii de legislatie penala comunista, sa dea un vot de blam sistematicelor incalcari ale drepturilor omului ar fi putut, de exemplu, sa voteze in primavara anului 1990 lustratia, decomunizarea si judecarea in regim de urgenta a tuturor cazurilor de tipul Alexandru Visinescu. Erau, la momentul respectiv, sensibil mai multi in viata. Traia pana si martorul Corneliu Coposu.

Romania milioanelor de necunoscuti care indeplinisera inainte de 1989 doar functii s-a trezit, insa, dupa Revolutie traind o cu totul alta realitate decat cea consecutiva ororilor represiunii comuniste. „N-am stiut” nu poate fi invocat in cazul de fata: vorbim de vremuri in care o intreaga literatura carcerala a inundat piata de carte romaneasca, iar un serial de o suta de episoade – „Memorialul durerii” – a dezgropat, vorba lui Romulus Rusan, ororile de sub „muntii de steril ai propagandei totalitare”.

Inca de la inceputul anilor ’90, romanii au stiut nu doar cum s-a trait in Romania comunista, ci si cum s-a murit. Cunoasterea nu vine insa mereu la pachet cu pusee de constiinta: uitati-va la optiunile politice ale romanilor in prima jumatae a anilor ’90. Efectul lor ultim deja s-a produs: Romania nu si-a reglat vreodata conturile cu regimul trecut pentru ca nu si-a pus vreodata problema ca ar putea fi mostenitoarea directa a sistemului care a facut posibila inchisoarea de la Ramnicu Sarat.

Fenomenul nu e nou in societatea romaneasca. Ganditi-va doar de cate decenii am avut nevoie pentru a accepta ca tara pe care o locuim astazi este succesoarea legala a statului maresalului Ion Antonescu. Ori ca ar trebui sa-si asume memoria crimelor sale. Ba chiar, istoria continua sa fie ironica fata de noi si in acest caz: un poster mobilizator, care circula pe Facebook cerand bucurestenilor sa faca „un gest barbatesc” impotriva lui Alexandru Visinescu, debuteaza cu cel mai neinspirat argument dintre toate – „el e militianul care l-a impuscat pe maresalul Antonescu”. Din rechizitoriul public care i se face fostului comandant de penitenciar comunist face parte, cumva, si prezenta sa in plutonul de executie al unui criminal de razboi? Pentru ca de raspunsul la aceasta intrebare depinde chiar felul in care ne raportam la istoria recenta.

Alexandru Visinescu a participat nemijlocit la asamblarea si functionarea masinariei represive in primii ani ai Romaniei comuniste. Comandantul Visinescu a fost, insa, doar o rotita intr-un sistem. Oricat de eficienta, o rotita ramane pana la capat doar o rotita. Visinescu nu greseste, a indeplinit o functie intre atatea alte functii. La fiecare strigat al detinutilor maltratati de el, cine-stie-cate urechi se acopereau cu indiferenta. Exista responsabilitati individuale care trebuie tratate, dupa o anumita perioada de timp, ca responsabilitati colective?

Ne sar in ajutor cifrele. Calculul s-a mai facut, desi niciodata rezultatele sale n-au fost investite cu vreo conotatie etica. Nu e cazul nici acum. Matematica, insa, poate pune intr-o ordine macar logica, daca nu morala, milioanele de indeplinitori de functii care au supravietuit comunismului romanesc, doar pentru a se preface in postcomunism ca noua societate e consecutiva altor realitati decat cele identificabile, intre altele, in memorialistica represiunii totalitare.

Matematica, asadar: in Romania perioadei 1948-1989, luand in calcul persoanele condamnate penal, cele internate in lagare sau colonii de munca, cele supuse regimului de domiciuliu obligatoriu, dar si cele urmarite in cadrul actiunilor represive din jurul procesului de colectivizare, obtinem o cifra maxima de doua milioane de cetateni incadrabili in categoria victimelor politice. Cifra include si familiile celor persecutati, pentru a da o minima valoare sociologica „grupului-tinta”.

In Romania aceleiasi perioade, mai bine de patru milioane de romani au migrat de la sat la oras, compunand prima civilizatie a uzinei din istoria tarii. Mai mult, anuarele statistice arata cum ponderea celor beneficiind de fonduri sociale s-a dublat, marcand o crestere accelerata a dependentei cetatenilor de cultura socialista a muncii. Numarul studentilor a crescut de cinci ori, iar cel al elevilor de liceu de zece ori. Concluzia e seaca: in termeni probabili, regimul comunist a supus rigorilor penale motivate politic circa 9% din populatia tarii, livrand in schimb beneficii materiale si, implicit, avans pe scara sociala pentru cel putin 45% din aceeasi populatie.

E foarte bine ca fostul comandant de la Ramnicu Sarat ar putea ajunge in fata unui complet de judecata pentru a da socoteala pentru faptele sale. „E fix responsabilitatea lui” ar fi putut fi spus, insa, doar daca cercetarea abuzurilor s-ar fi facut intr-un timp rezonabil de la producerea faptelor. Astazi nu mai poate fi spus. Justitia nu mai poate face dreptate, individual, victimelor. La sase decenii de la moartea lui Ion Mihalache, responsabilitatea lui Alexandru Visinescu s-a diluat in responsabilitatea mai mare a societatii care l-a gazduit, in tot acest timp.

Cum arata ea? La douazeci si patru de ani de la Revolutie, mai bine de jumatate dintre romani considera comunismul ca fiind o idee buna aplicata prost. Sunt intre ei, probabil, romani care cred ca Alexandru Visinescu trebuie adus in fata justitiei. Fostul comandant de la Ramnicu Sarat nu a fost, insa, nici pe departe o aberatie a sistemului. Sunt sute de nume de cadre ale Ministerului de Interne care au inteles sa-si faca datoria fata de Romania comunista exact in acelasi fel. Sunt cine-stie-cate nume de detinatori de functii care, fara sa loveasca odata pe cineva, au distrus destine chiar nefacand nimic. Chiar si intre ei, unii au sfarsit tragic, precum Lucretiu Patrascanu ori Vasile Luca.

O dreapta judecata a faptelor lui Alexandru Visinescu poate pansa ceva din aceasta istorie inca deschisa ca o rana. Lipsa de solidaritate, indiferenta – chiar motivata de teama – fata de soarta aproapelui, ignoranta neputincioasa care permite inflorirea represiunii si, in ultima instanta, chiar memoria ipocrita a unei societati in care „toata lumea a avut de suferit” – toate acestea nu sunt tratabile nici cu verdicte, nici cu indignari tarzii. Altfel, intre Romania postcomunista care l-a lasat pe Visinescu sa-si traiasca linistit batranetea si persoanele care il regreta pe Nicolae Ceausescu si „lucrurile bune” facute pe vremea lui nu exista nicio diferenta. Ambele reusesc doar sa mai ucida inca o data victimele calailor din inchisori.

In volumul Recviem, care prezinta notele biografice ale scriitoarei din perioada terorii staliniste a anilor ’30, Anna Ahmatova isi aminteste de o anumita coada formata din femei la intrarea intr-unul din sediile NKVD-ului, toate incercand sa afle detalii despre situatia sotilor si fiilor arestati din senin de organele represive sovietice. Anna bate la toate usile sistemului de 17 luni, pentru a afla macar daca baiatul ei, Lev, mai este in viata. In ziua aceea anume, cineva, o alta femeie, o recunoaste. Are buzele albastre si sta exact in spatele Annei Ahmatova, de a carei ureche se apropie pe nesimtite, soptind abia: „Si ce-i aici, poti sa descrii ce-i aici?”.”Iar eu i-am raspuns: ‘Da, pot’. Si-atunci ceva ca un zambet a licarit pe ceea ce odata fusese fata ei”, scrie Ahmatova.

Daca reusiti sa aflati si sa spuneti mai departe ce s-a-ntamplat in Romania comunista, poate sa nu fie, totusi, prea tarziu, chiar si daca e asa. Doar astfel Alexandru Visinescu va inceta sa mai fie doar o functie.

2 COMENTARII

  1. O sa dau si eu un exemplu de
    O sa dau si eu un exemplu de „altfel” romanesc, ca tot era vorba de kitsch. Am vazut „Insuportabila usuratate a fiintei” cu cateva zile in urma, pe BBC, un film sensibil, curat, frumos. M-am gandit automat la „Cel mai iubit dintre pamanteni” si la ce ecranizare penibila a avut, cu un scenariu submediocru, in care actori ca Rebengiuc, Stefan Iordache, Mircea Albulescu nu prea aveau ce sa caute.

  2. Imi pare rau ca nu pot da
    Imi pare rau ca nu pot da „like” acestui comentariu! Aveti mare dreptate! Un actor ca Stefan Iordache merita sa aiba roluri mult mai bune decat cele din filmele lui Serban Marinescu (Cel mai iubit dintre pamanteni, Ticalosii, Magnatul s.a.).
    Dorel Visan spunea, in urma cu cativa ani, ca ii este rusine sa-si mai invinte prietenii la premierele filmelor lui.
    Eu cred ca daca actorii consacrati ar colabora mai mult cu regizorii din „NOUL VAL” calitatea filmelor ar fi alta (macar a unora dintre ele).
    Este destul de tragic faptul ca unii dintre ei accepta colaborari cu regizori care desi in tinerete au facut unele filme foarte bune, acum se pare ca si-au „piedut” talentul pe drum si fac adevarate catastofe (Dan Pita, Mircea Danieliuc, s.a.)

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.