Când a fost arestat prima oară, în 1983, Radu Filipescu avea 27 ani. Redactase și împărțise manifeste care chemau populația la nesupunere față de dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu.
Filipescu a fost condamnat pentru propagandă împotriva orânduirii socialiste. E unul dintre românii care au ajuns la închisoare pentru această infracțiune prevăzută de codul penal din epocă. Condamnarea i-a adus eticheta de deținut politic și trei ani de detenție la Aiud (n.r. – sentința inițială a fost de zece ani), într-o perioadă în care România nega ferm că ar avea deținuți politici.
În 1983, când Radu Filipescu a intrat pe porțile Penitenciarului Aiud, acolo erau deja 30 de deținuți încadrați în categoria Contra Securității Statului (CSS). Pe dosarele lor era trecută această prescurtare, CSS, pentru a se face diferența între ei și ceilalți deținuți de drept comun. CSS însemna un regim de detenție mai dur, o ignorare a condițiilor de eliberare condiționată și o ștampilă definitivă pusă pe destinul condamnatului și după ispășirea pedepsei.
Cei mai periculoși pământeni în comunism erau cei ale căror vorbe, rostite sau scrise, puteau pune sub semnul întrebării chiar regimul. România dinainte de 1989 era o dictatură sinistră, în care toți cetățenii erau chemați să asculte și să aplice, fără crâcnire, deciziile Partidului Comunist. Iar un întreg sistem legal era pus în funcțiune pentru a masca ambiția regimului de a se înstăpâni total peste mințile oamenilor.
Am scris despre această butaforie de legi și uniforme în 2019, când publicul a aflat că procurorul general în funcție la momentul respectiv, Augustin Lazăr, fusese în anii 1980 una dintre rotițele din angrenajul legal represiv al regimului ceaușist. Chiar la Aiud.
Cum era viața în acest penitenciar pentru condamnații CSS? Aflați din acest articol, căci doar cunoașterea și înțelegerea trecutului pot ține o societate departe de fantasme politice, în viitor.
Pixul cu mină, rubrica noastră săptămânală de memorii și istorii recente, e în acest decembrie despre cei care s-au opus, cu vorba sau cu fapta, regimului comunist. Am debutat această serie cu Doina Cornea, am continuat-o cu Gheorghe Ursu și o încheiem cu Radu Filipescu.
Noi ne-am oprit la cei trei, dar oamenii care s-au împotrivit regimului înainte de 1989 sunt mai mulți. Pe unii nici nu-i cunoaștem, căci vorbele și faptele le-au rămas pentru totdeauna neștiute.
Decembrie e luna întemeierii regimului comunist, prin ridicarea Republicii Populare Române pe ruinele monarhiei, după abdicarea forțată a Regelui Mihai în penultima zi a anului 1947. Este, totodată, și luna prăbușirii dictaturii, pe fondul Revoluției Române din 1989.
România modernizată de comunism a fost simultan România coborâtă în peșteră de regim – prin coloniile de muncă silnică, prin detenția egală cu tortura a opozanților ideologici, prin promovarea idealului cetățeanului-delator, prin frig și prin frică.
În această epocă imposibilă au existat însă și oameni care s-au opus regimului, cât au putut și cum au putut, oameni care prin gesturile lor individuale au ținut în viață ideea că nicio dictatură nu poate invada definitiv mințile tuturor.
Radu Filipescu a ajuns deținut politic pentru că a redactat și împărțit hârtii. Manifestul a fost forma de disidență a lui Filipescu. Nu era doar un fel de a critica regimul. Era, în primul rând, o încercare de a-i aduce pe oameni împreună, de a-i mobiliza împotriva lui Nicolae Ceaușescu.
Deși era urmărit de Securitate, manifestul a continuat să fie forma de disidență a lui Filipescu și după ce a ieșit din închisoare. Încăpățânarea aceasta a dus la a doua sa arestare în 1987, la bătăi, umilințe și o supraveghere și mai agresivă.
Pentru povestea lui Radu Filipescu am apelat la cartea Jogging cu Securitatea. Rezistența tânărului Radu Filipescu scrisă de Herma Kennel și tradusă de Nora Iuga.
Prima chemare în stradă
O primă variantă a textului suna astfel:
Oamenii care sunt nemulțumiți de Ceaușescu să se adune într-o duminică și să-și exprime protestul împotriva lui Ceaușescu. Această acțiune va fi reluată în fiecare duminică.
Strada
Semnase Strada pentru că avea convingerea că doar oamenii de pe stradă puteau să grăbească prăbușirea lui Ceaușescu.
După ce Radu tipărise 2000 de manifeste, fu cuprins de îndoială. Dacă manifestele ar fi fost descoperite de Securitate, familia lui putea să fie amestecată în această poveste. (…) De aceea Radu arsese toate manifestele în șemineul locuinței părintești.
Avea nevoie de un aparat nou de imprimat, despre care familia să nu știe nimic.
(…..) La începutul lui 1983, Radu avea 10.000 de manifeste făcute. v
A doua chemare în stradă
În primăvara lui 1983 imprimă manifeste noi, de astă dată în variante diferite. Câteva sute de manifeste le cereau oamenilor să nu mai aștepte până moare Ceaușescu de cancer, ci să îl înlăture ei mai devreme. Unul dintre zvonurile cele mai răspândite din vremea aceea în care oamenii își puneau multe speranțe era că Ceaușescu ar fi avut cancer la gât.
La începutul lui aprilie, Radu a făcut 15.000 de manifeste.
(…) Pe 15 aprilie, Radu a înghesuit 4.000 de manifeste în două genți de voiaj și a plecat cu ele în Drumul Taberei. Era ora 20.30, o seară de caldă de primăvară. Mulți oameni se mai aflau pe drum. Radu trebuia să procedeze cu atenție.
Făcea eforturi să răspândească manifestele cât mai discret. În multe holuri de blocuri oamenii stăteau de vorbă.
(…) Pe la ora cinci către ziuă, Radu împărțise deja 3.000 de manifeste, aruncând de fiecare dată, câte un singur manifest într-o cutie poștală.
Ziua arestării
La 6 mai îi mai rămăseseră 1000 de manifeste. Radu se hotărî să le împartă pentru ultima oară sâmbătă 7 mai 1983.
Radu voia să ducă la capăt ce începuse. Să nu cedeze. Să nu se întoarcă. Și a rămas. Își strânse cu mâna stângă geanta de voiaj mai aproape de trup. În geantă erau o mie de manifeste:
Oameni care vreți înlăturarea conducerii Ceaușescu ieșiți pe străzi și plimbați-vă pașnic duminică 30 ianuarie între orele 17.00 și 19.00.
Începând din 30 ianuarie, din 2 în 2 duminici, exprimați-vă în același fel hotărârea de a schimba năpasta Ceaușescu de la conducerea țării.
Trebuie să facem ceva.
Strada
Lăsați orice speranță
Către ziuă transportul sosi în Aiud. (…) Camionul intră pe cele trei porți mari ale închisorii Aiud care se închiseră imediat în urma lui. Milițienii deschiseră ușa cu brutalitate și ordonară coborârea. Clădirea închisorii fusese construită pe vremea Mariei Tereza în formă de T. Deasupra intrării pe o placă, scris cu litere mari, se putea citi: VOI CEI CE INTRAȚI LĂSAȚI ORICE SPERANȚĂ.
(…) Cei abia sosiți la închisoarea din Aiud își petrecură primele ore într-o încăpere de așteptare. Pentru cei șapte deținuți se găsea un pat de lemn și o pătură. Într-un colț se afla un butoi plin cu apă. Înainte de masă au fost duși într-o celulă obișnuită. Celula era de trei metri jumătate pe doi. v
Ce frumos e în închisoare
Părinții lui Radu primiseră o înștiințare pe o carte poștală imprimată, cum că fiul lor nu avea dreptul la pachet pentru că era pedepsit.
Ce făcuse Radu? Radu le scrisese părinților într-o scrisoare: „Ce frumos este în închisoare! Păcat că la patul trei unde stau miroase cam urât. Ce bine că mi-ați trimis zahăr ș acum pot să-mi îndulcesc arpacașul.“ După două zile apăru comandantul de secție, căpitanul Lațiu. Era indignat și furios: „Deținut Filipescu, ce ai scris? Știi doar că așa ceva e interzis! Ai divulgat secrete din închisoare. Nu aveai voie să scrii în ce pat stai.“
Deținut politic la Aiud
Cu fiecare zi care trecea, Radu se simțea tot mai mizerabil. Îi era frig tot timpul. Se simțea slăbit. Greutatea lui corporală scăzuse sub 60 de kilograme. Avea dureri, mai ales în regiunea ficatului. Răvășit pe dinăuntru, nu mai putea să citească. Nu mai era în stare să se concentreze multă vreme. Neliniștit umbla prin celulă, trei pași înainte și trei înapoi, credea că nu vă mai suporta multă vreme detenția.
După eliberare
Radu trebuia să se obișnuiască cu viața în libertate. Discuțiile cu părinții, rudele, cu prietenii și cu vecinii îl oboseau. Complet epuizat, nu putea să urmărească concentrat o discuție mai lungă. Zgomotele străzii și în general toate zgomotele îl complexau și trezeau în el o senzație de amețeală. La masă mânca încet și puțin. Abia la o săptămână după eliberarea sa, bău cu precauție primul pahar de vin.
Vreau să lucrez
La serviciul de cercetări penale al Securității îl căută pe colonelul Vasile:
Vreau să lucrez, spuse el, dar dumneavoastră mă împiedicați! Vasile respinsese această afirmație și-l trimisese pe Radu la întreprinderea 23 August, cea mai mare întreprindere metalurgică din București care avea 20.000 de salariați. Radu află că acolo ar putea fi angajat doar ca electrician calificat. Radu s-a dus din nou la Vasile:
Vreau să lucrez în profesia mea ca să îmi văd de meserie, dar mă împiedicați!
(…) În lunile următoare, Radu se prezentă la mai multe întreprinderi bucureștene în căutarea unui post de inginer electronist. Zadarnic.
Cu gândul la noi manifeste
„Trebuie să întreprind neapărat ceva“, devenise o obsesie pentru Radu. De la eliberarea lui din închisoare, gândul de a organiza din nou demonstrații nu i-a dat pace. După părerea lui era singura modalitate de a provoca o schimbare
„Cum aș putea redacta din nou manifeste?” se frământa el. Nu mai avea un aparat Dymo și oricum ar fi fost prea suspect să folosească aceeași metodă. Radu se gândi la un procedeu mai simplu. Pe o placă subțire de metal, imprimă litere, întoarse placa, puse un indigo pe ea și deasupra o hârtie albă de mașină de scris. Printr-o apăsare ușoară literele se imprimau clar pe hârtie.
Problemele tehnice erau rezolvate. Nu mai lipsea decât textul potrivit.
Un anunț scurt și neconvingător
Radu se hotărî să facă un Referendum. Un Referendum nu era împotriva cuiva. Un Referendum era pentru ceva, era o alegere. Nu exista niciun articol în Codul Penal care să condamne organizarea unui Referendum.
(…) Redactă următorul text:
Referendum
Adunați-vă în fiecare vineri între orele 18-22 în Piața Sf. Vineri, Piața Unirii, B-dul Magheru, B-dul Aviatorilor, cei nemulțumiți de conducerea tov. N. Ceaușescu. În B-dul Victoria Socialismului, Piața Palatului, Calea Victoriei, cei mulțumiți de conducerea tov. N. Ceaușescu. Absențele sunt de neiertat – în special în prima vineri din lună.
Radu confecționează în luna septembrie, în camera sa, primele manifeste. Învățase din experiența trecută că nu era important să faci multe manifeste. Important era să răspândești câteva manifeste și apoi să poți să transmiți în străinătate știrea despre răspândirea de manifeste.
(…) Radio Europa Liberă a anunțat că la 2 noiembrie apăruseră manifeste în București care chemau la o demonstrație împotriva lui Ceaușescu. Anunțul fusese scurt. Radu nu-l găsi prea convingător.
Nu aveți dreptul să mă bateți
Sâmbătă, în 12 decembrie (n.r. – 1987), la ora 6.30, Radu tocmai voia să plece la serviciu. Ieși din casă, ajunsese pe trotuar când patru bărbați necunoscuți se aruncară asupra lui, îl înfășcară, îl imobilizară, îi răsuciră mâinile la spate, dădură la o parte pietonii, și-l împinseră într-o Dacie.
(…) Scoate-ți pantofii și ciorapii, îi porunci Trașcă (n.r. – procuror militar), și întinde picioarele pe scaun!
Radu se supuse ordinului. Trașcă lovi cu bastonul peste tălpile goale. Mereu și mereu.
Nu aveți dreptul să mă bateți, protestă Radu.
Și dacă am? Ridică-te!
Radu se ridică și simți o lovitură groaznică pe spinare; încercă zadarnic să evite următoarele lovituri. Trașcă lovea peste spinare și peste șezut. Intervalele dintre loviturile lui se scurtară, arăta ca ieșit din minți și lovi, când își ridică bastonu, o hartă a României care atârna pe perete. Harta se rupse și căzu la pământ. Securistul în civil urmărea cu o plăcere sadică fiecare lovitură.
Toți oamenii de care nu știm
Vineri, 22 decembrie (n.r 1989), Radu părăsi, puțin după ora 6 casa pentru a se duce la serviciu. (…) Mersese pe jos în direcția metroului. Trei mașini de Securitate îl urmăriră. Opriră brusc. Portierele fură deschise. Trei bărbați ieșiră afară, îl împinseră pe Radu într-o Dacie.
(…) La Serviciu de Cercetări Penale al Securității a fost primit de trei plutonieri. Aceștia se comportară agresiv, îl loviră cu cotul în burtă, îl înjurară. Un plutonier îl împinse într-o celulă, în care se aflau deja doi tineri. Unul dintre arestați era student la economie. În toamnă împărțise manifeste contra lui Ceaușescu.
„Ce multe se petrec în țara asta despre care nu se știe“, gândi Radu. „Niciodată nu s-a aflat câți oameni au avut curajul să facă ceva”. Cei doi studenți voiau să afle de ce fusese Radu închis.
Acum n-am făcut nimic, spuse el, dar mă aflu aici pentru niște manifeste pe care le-am făcut mai demult. Pentru fapta aceea am stat trei ani în pușcărie.
Lor nu le venea să creadă. Trei ani în închisoare. Nu auziseră niciodată despre Radu Filipescu.
Cea mai recenta lucrare in care dl. Radu Filipescu isi povesteste experientele de opozant al regimului comunist. In volum mai sunt alte opt interviuri despre rezistenta la comunism in anii ’70-’80, mai putin cunoscute publiculu ilarg.
https://www.revistamemoria.ro/lacramioara-stoenescu-memoria-anilor-80-noua-opozanti-ai-regimului-comunist/
dupa revolutie au aparut dezidentii ca ciupercile dupa ploaie Si dintre dezidenti reali s-a dovedit ca erau mai mult marionete decit luptatori pentru democratie ( expl : Dinescu )