„Unii s-au smintit de tot”. Cum acționează rețeaua de influență care se asigură că educația sexuală nu ajunge în școli

În anul 1994, Comitetul Național pentru Protecția Copilului (precursorul actualei autorități naționale care se ocupă de protecția copilului) publica, în colaborare cu biroul UNICEF de la București, o lucrare de 159 de pagini despre situația minorilor – și a familiilor lor – din România.

La pagina 157 sunt menționate câteva direcții prioritare de acțiune, sugerate de autori la capătul întregului inventar statistic prezentat în cursul lucrării. Prima dintre aceste direcții prioritare de acțiune este: educație sexuală adecvată pentru tineri.

Au trecut 27 de ani, pe culoarele Palatului Victoria s-au plimbat între timp 25 de garnituri guvernamentale, iar 7 legislaturi au traversat cele aproape trei decenii de parlamentarism – dar implementarea prioritară a unor programe adecvate de educație sexuală nu a fost încă realizată în România.

De 27 de ani toți indicatorii statistici relevanți ne arată că e nevoie de educație sexuală în școli. Toate experiențele europene probează eficiența educației sexuale în diminuarea unor fenomene sociale precum sarcinile și avorturile în rândul minorelor sau bolile cu transmitere sexuală.

România dezbate subiectul de aproape 30 de ani. 

<Dezbatere> nu e totuși termenul potrivit, pentru că de cele mai multe ori vocea care se face auzită, acoperind orice discuție bazată pe date și fapte, este cea a opoziției la introducerea educației sexuale. Și-n timp ce opoziția e vocală și persistentă, datele și faptele sunt insipide și nepopulare, iar autoritățile publice nu fac eforturi să dezmintă informațiile false despre educație sexuală și drepturi reproductive. 

Niciun specialist din Ministerul Sănătății nu a ieșit vreodată public să contrazică afirmațiile din broșurile de cult care susțin că adolescenții care își încep viața sexuală pot ajunge repede în pragul sinuciderii. Când informații similare au fost expuse de medici, nici Colegiul Medicilor nu a considerat că e nevoie să intervină. Când astfel de informații au circulat prin școli, nici Ministerul Educației nu a avut nimic de spus. 

În articolul anterior publicat de Jurnalul Decretului am vrut să-i auzim pe elevi vorbind despre educația sexuală – și am arătat cum e predată această materie în alte țări de pe continentul european. Ne propunem în acest material jurnalistic să facem un pas mai departe și să explicăm de ce școala românească refuză să-i informeze în mod adecvat pe elevi în materie de educație sexuală.

Pentru asta e nevoie să analizăm încrucișat multiplele paliere sociale pe care s-a manifestat de-a lungul anilor opoziția concretă la introducerea educației sexuale. Vorbim, în esență, de actori politici, de agenți instituționali, dar și de organizații civice. Toate aceste entități au vorbit despre pericolul educației sexuale (descrisă, în termeni generici, ca fiind un soi de atentat la inocența copiilor) – dar au și întreprins acțiuni concrete pentru continua subminare a implementării ei.

Cum arată harta principalilor actori angrenați în manipularea dezbaterii publice despre educația sexuală și, la nevoie, în eliminarea oricărei inițiative instituționale de implementare a unei astfel de materii în școlile din România?

La nivel politic, opoziția față de educația sexuală a luat adesea forma declarațiilor politice – dar nu s-a limitat doar la atât. De la declarații politicienii implicați au trecut și la acțiuni legislative concrete pentru a bloca predarea sistematică și obligatorie a educației sexuale în școli. 

Ce au în comun oamenii care acționează pentru limitarea educației sexuale în școli? Primul (și cel mai important) lucru este aversiunea față de ideile pe care le asociază, la grămadă, curentului progresist: avortul la cerere, drepturile reproductive, drepturile minorităților sexuale și, în general, politicile și serviciile de sănătate sexuală.

Această aversiune a fost exprimată permanent, fie de la tribuna Parlamentului, fie pe rețelele de socializare, arată o documentare extinsă întreprinsă de colectivul Jurnalul Decretului.

Vocea opoziției politice la introducerea educației sexuale în școli este completată și de intervențiile civice ale diferitelor inițiative non-guvernamentale create pentru a milita împotriva materiei.

Iar, peste toate, influența Bisericii Ortodoxe Române este considerabilă în ministerele care ar putea să reglementeze predarea noțiunilor de educație sexuală în unitățile de învățământ: cel al Educației și cel al Sănătății.

Cum se completează reciproc toate aceste filiere civice, politice și instituționale, componente ale unei rețele de influență care se asigură – de ani de zile – că educația sexuală nu ajunge în școli?

Puteți afla citind articolul integral publicat în cadrul proiectului Jurnalul Decretului, AICI.