Flacăra a fost mai mult decât publicația lui Adrian Păunescu, mai mult decât tipăritura care găzduia articole de propagandă ceaușistă, mai mult decât revista care a inaugurat în presa română jurnalismul-minune despre vraci tămăduitori și leacuri miraculoase.
Flacăra a fost – la începuturi – o revistă literară, artistică și socială care a racordat România la un model european de presă culturală. Iar începuturile au fost cu mult înainte de comunism. Primul număr al revistei apărea pe 22 octombrie 1911.
Ce a fost și cum a fost Flacăra în primii ani de viață, când în istoria oamenilor încă nu își făcuse loc primul război mondial? Ei bine, acum 110 ani, numărul 1 al revistei anunța un interviu cu scriitorul (totodată ministru al Lucrărilor Publice) Barbu Ștefănescu Delavrancea. În primul număr mai semnau Mihail Sadoveanu și Ștefan Octavian Iosif.
Flacăra le propunea cititorilor o rubrică aparte, De vorbă cu…, care i-a adus în paginile revistei pe George Enescu, Take Ionescu, George Coșbuc, Lucia Sturdza, Octavian Goga și mulți alții. Interviurile acestea sunt astăzi o fereastră către epocă – și un mijloc de a înțelege cum era lumea atunci.
La Biblioteca Centrală Universitară din București se păstrează aceste numere din primii ani de existență ai revistei. Am parcurs o parte dintre ele pentru Pixul cu mină, rubrica noastră săptămânală în cadrul căreia încercăm să recuperăm forme de memorie din istoria recentă.
De vorbă cu Barbu Delavrancea
Bat la ușă. Îmi deschide chiar ministrul. Mărturisesc că, pentru întâia oară în viață, am cinstea să-mi deschidă un servitor… al Tronului.
Îmi strânge mâna cu căldură și mă întreabă ce vânt m-a adus.
– Niciun vânt și nici chiar… Vifor, îi răspund. Mă aduce o călăuză mult mai dulce și mai blândă. Mă aduce Irinel.
Numele acesta parcă-i mai descreți puțin fruntea brăzdată de grijile ministerului; dar tot nedumerit rămase. Atunci îi explic:
– Ați prezentat direcțiunei Teatrului Național o nouă piesă – Irinel. Am venit să vă rog să-mi povestiți, pentru cititorii Flacărei, subiectul acestei noi piese.
Răspunsul îl ghiceam: un refuz. Niciodată Delavrancea n-a consimțit să stea de vorbă cu publiciștii despre lucrările sale. E și prea mândru și prea modest pentru aceasta.
De ce mai încercăm atunci imposibilul? Fiindcă știam că, de multe ori, imposibilul este numai ceea ce nu încercăm. Și apoi voiam să fiu refuzat. De aceea, vă închipuiți dezamăgirea mea când d-l Delavrancea îmi spuse cu o bună-voință plină de prietenie:
– Dacă crezi că aceasta va interesa pe cititorii Flacărei, sînt la dispoziție….
(Flacăra, octombrie 1911)
George Enescu și digestia criticilor săi
I-am cerut voie să-l revăd a doua zi la București ca să completăm convorbirea și să notez unele lucruri.
– Mi-e frică să nu vă denaturez părerile.
– Veniți la ora 9, la Hotel Metropol, mi-a răspuns cu aceiași voie bună. Apoi glumi: De altfel, puteți să-mi atribuiți orice fel de idei. Ideile omului atârnă de digestia pe care el a făcut-o în clipa când le-a emis. Când faci o digestie bună, ai idei bune.
– Ce fel de digestie ați făcut azi?
– Vă las pe dvs. să conchideți. E atât de adevărată această observație încât sunt sigur că toți criticii care înjură trebuie să fie oameni incapabili să digereze bine. Altfel nu-mi închipui cum pot să aibă gânduri atât de rele.
(…) A doua zi dimineața am fost la hotel Metropol.
– Ieri mi-ați spus că anul acesta nu veți da nici un concert în București. Era această afirmare numai efectul unei digestii nu tocmai fericite?
– Nu. În planul meu de lucru pentru acest an România nu figurează. (…) Cred însă că anul viitor voi organiza o nouă serie de concerte Premiul național de compoziție.
Apoi d-l Enescu începu să vorbească cu o mișcătoare însuflețire despre acest premiu, înființat prin silințele sale și din sumele strânse cu concertele date acum un an în țara întreagă.
– Și care este scopul ce v-a determinat să întreprindeți această operă?
– Sărăcia literaturei noastre muzicale. Vreau să contribui și eu, cât îmi va sta în putință, la stimularea producției muzicale românești.
(Flacăra, septembrie 1912)
Talentatul fiu al lui George Coșbuc
La plecare, zăresc pe o măsuță așezată lângă biroul d-lui Coșbuc, mai multe fantazii desenate în fugă. Întreb:
– Te-ai apucat și de desen, maiestre?
– Nu. Băiatul meu face năzdrăvănii de-astea. Îmi mâsgălește toate hârtiile.
– Trebuie să aibă la școală notă foarte proastă la desen.
– Acum un an era să rămâie corijent.
– Atunci are talent, desigur.
Și ne-am despărțit.
(Flacăra, decembrie 1911)
Take Ionescu, statul și artiștii
- – Solicitudinea pe care Statul o arată artiștilor poate să stimuleze producțiunea artistică a unui popor?
– Deși Statul, în genere, alege rău și prin urmare solicitudinea lui va merge mai des la artiștii de mâna a doua, chiar de a treia, totuși solicitudinea Statului ajută productivitatea artistică. Statul în vremurile noastre este așa de puternic încât, în orice direcție, acțiunea lui nu se poate să fie sterilă.
– Dacă da, este dator Statul să exercite această solicitudine?
– Evident, mai ales în țărille în cari nu există un mare trecut artistic.
– Cari sunt modalitățile prin cari solicitudinea Statului se poate exercita pentru a se obține scopul urmărit?
– Statul nu poate să dea decât bani. De exemplu: va întrebuința bibliotecile publice ca să cumpere scrierile de valoare, clădirile publice pentru ca să pună întrânsele picturile de valoare, piețile și grădinile pentru statuetele de valoare. Gloria nu o poate da Statul, fiindcă nimeni nu va lua niciodată aprobarea oficială drept o dovadă de merit.
(Flacăra, martie 1912)
Lucia Sturdza despre fundamentele sufletului
- – Un interview despre cartea pe care o lucrez acum? O, nu merită o lucrare atât de neînsemnată atâta atenție. Vă mulțumesc pentru bună-voință. Dar consider Flacăra ca o revistă prea importantă ca să se ocupe de o simplă încercare didactică.
- – Foarte bine, am obiectat atunci distinsei artiste. Dacă despre cartea d-voastră nu vreți să se vorbească, bine-voiți cel puțin să-mi arătați care sunt… bazele pe care se va desvolta cursul d-v. la Conservator.
- – Voi încerca să fac elevelor o analiză a sentimentelor fundamentale ale sufletului omenesc. Le voi explica râsul, plânsul, gestul, etc. în legătură cu starea psihologică a personajului interpretat și a actorului care-l interpretează. Și astfel, voi încerca să explic originea științifică a preceptelor pe care le dau. (…) Sunt sfaturi pe care le dau artiștilor de mâine, sunt îndrumări ușoare în arta dramatică. Cred că chiar acesta va fi titlul cărții: Îndrumări în arta dramatică.
(Flacăra, februarie 1912)
Octavian Goga, om de visare
- – Desigur, cea dintâi întrebare pe care vreți să mi-o puneți este: Ce cauți d-ta, scriitor, om de artă și de visare, în luptele politice și mai ales în frământările lăuntrice de peste munți?
- – Dar nicidecum, încerc să-l conving…
- – Ba da, ghicesc eu în ochii d-tale această întrebare. Și-ți voi răspunde. Condițiile de viață ale unui scriitor român, în Ardeal ca și în orice altă provincie subjugată, sunt cu totul speciale. Ele, prin urmare, nu trebuie privite sub raportul în care aceste condiții apar în România de pildă. La noi, poporul conștient de îndatoririle lui naționale este în continuă luptă de desrobire. Dar această luptă, mai ales atunci când se duce împotriva celor ce dețin puterile copleșitoare de Stat, are nevoie de toate forțele unei națiuni pentru a duce la isbânda finală. (…) Numai după ce vom fi asigurat libertatea politică, vom avea răgazul și posibilitatea de a ne manifesta în mod normal pe toate celelalte tărâmuri de activitate omenească.
(Flacăra, martie 1912)
Moartea lui Nenea Iancu
Aproape în același timp când Academia refuza să-l aleagă printre membrii ei, marele Caragiale închidea ochii pentru totdeauna. Coincidența este atât de categorică, încât s-ar părea ca e de-ajuns ca Academia să refuze să acorde nemurire pentru ca refuzatul să moară.
(…) Azi moartea lui Caragiale apare ca un gest de violentă protestare prin care adevărata Nemurire a smuls din chiar rădăcinile cele mai trainice ale vieții pe acela pe care o artificială nemurire l-a respins de sub cupola ei. Și-atunci, înțeleg de ce Academia n-a putut să-i acorde lui Caragiale niciodată, nici un fel de distincțiuni. Și o felicit.
(Flacăra, februarie 1912)
Actorul Caragiale, mai mare decât scriitorul
Caragiale n-a scris nici un sfert din ceea ce a închipuit și-a povestit. Cei care au trăit mult în intimitatea lui spun chiar că regretatul dispărut a fost mai mare prin ceea ce a povestit decât prin ceea ce a scris. Caragiale a fost superior operelor sale, este părerea mai tuturor celor care l-au cunoscut.
Cuvântul vorbit îi ațâța imaginația, i-o aprindea, îi dădea o spontaneitate pe care, în scris, n-o avea totdeauna. Și apoi, povestirile lui câștigau și prin darul deosebit de a da expresie, de a le dialoga, de a le mima, cu care autorul era înzestrat ca un mare actor.
(Flacăra, iunie 1912)