Revoltă și luciditate

Întâmplările de la Caracal arată eșecul integral al statului român, care a încetat să mai fie o simplă farsă. Viața în România nu mai e nici măcar o tragicomedie, a ajuns o dramă de zi cu zi. Dacă tot trăim această apocalipsă, măcar în ceasul al doisprezecelea să ne întâlnim cu demnitatea.

0

Fibra noastră istorică nu e curajul. Noi n-am avut curaj în cele mai multe împrejurări. 

Suntem campionii mersului pe burtă, ai pasării responsabilității, chiar dacă – când și când – și la noi în bătătură au apărut eroi. De pildă, Doina Cornea. 

Într-o introducere la Jurnalul celei mai fragile și mai puternice disidente din comunism, poeta Ana Blandiana avea această revelație despre cum poate fi slăbit răul. Iată:

Răul e atotputernic doar pentru că nu este contrazis: în fața unei rezistențe ferme, în fața adevărului intratabil, violența, minciuna și ura își pierd siguranța, iar răul redevine ridicol și neputincios.

Dar răul nu poate fi contrazis de un singur om, oricât de mult adevăr ar sta în vorbele sale. Binele are nevoie de vorbele tuturor.

E exact ceea ce nu facem: nu confruntăm împreună răul și așa el crește monstruos.

Sistemul judiciar nu și-a confruntat răul, s-a mulțumit să fie complice la jaful generalizat din ultimele decenii. 

Sistemul medical nu și-a confruntat răul. Așa a fost posibil un caz atât de oribil ca Hexi Pharma.

Sistemul de învățământ nu și-a confruntat anti-dascălii. Așa a ajuns educația românească o ruină.

Presa nu a delimitat impostorii de jurnalism, polițiștii nu s-au lepădat de milițieni, ofițerii de informații n-au scăpat de securism și tot așa, într-o piramidă a dezastrului sistemic. 

Am ajuns să trăim în țara în care bugetarii nasc doar bugetari, iar bugetarii speciali nasc doar bugetari speciali. 

Această aristocrație bugetară a impus în toate instituțiile de stat incompetența, slugărnicia și mai ales continua alimentare a răului prin ocolirea lui. Care sunt adevăratele dimensiuni ale dezastrului nostru sistemic? Nu știm și nu vom afla niciodată cu precizie, fiindcă peste toate cele câte sunt în România zace tăcerea. 

Tăcerea e vocea lașității noastre comune care ne-a adus pe ultimul loc între țările europene cu care am vrea să mergem la pas. Subdezvoltarea noastră istorică e întemeiată pe disoluția ideii de omenie. 

Nu mai suntem cu adevărat oameni, cititori – asta e concluzia acestor zile triste, când se vede în clar ce e statul român: o alcătuire de funcții și poziții care dau impresia falsă a unui sistem (cât de cât) funcțional.

În România, însă, nici măcar apelul de urgență la 112 nu funcționează. În loc să te salveze – ori măcar să depună minime eforturi în acest sens – până și operatorii acestui sistem te condamnă definitiv încă din momentul în care – cu naivitate – începi să formezi numărul, sperând la ajutor sau, și mai rău, la salvare.

Unu, unu, doi – și, dacă urgența e serioasă, chiar poți să dispari pentru totdeauna.

Poate vi se pare că trăiți bine în România – vi se pare, în ciuda bananelor și televizoarelor color. Țara aceasta – cu mai toate instituțiile ei închipuite, în care oameni care și-au pierdut până și omenia ocupă funcții – e în genunchi.

Revoltați-vă, căci altceva nu e de făcut!

Dar revoltați-vă cu luciditate – soluția e să devenim din iobagi cetățeni, adică să ajungem la conștiința faptului că instituțiile servesc nevoi ale societății. N-am fost în stare de așa ceva în ultimele sute de ani. Poate de-acum înainte.

E singura cale. Revoltați-vă, dar revoltați-vă lucid, punând întrebările potrivite și înțelegând că orice răspuns e doar un prim pas spre reclădirea tuturor lucrurilor noastre publice! 

Dacă, după cazul Caracal, societatea noastră nu va obține decât alți oameni pe aceleași funcții, distribuite în cadrul aceluiași sistem, nu vom fi realizat mare lucru. O altă Alexandra va pândi imediat după colț, cât noi nu vom fi reușit nici măcar să onorăm memoria celei dintâi.

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

Interlopi în acțiune
România este acel stat în care poliția lasă interlopii să-i ghideze anchetele. România este acel stat în care până și interlopii ajung să se plângă de autorități. 

Dispăruți
Textul e scris cu două luni înainte de dispariția Alexandrei. E despre alți copii precum ea. În România dispar anual în jur de 3000 de copii. Ce face statul în astfel de situații? E preocupat tot cu hârtiile protocoalelor, conferințelor. Mai greu cu partea de implementare și acțiune. 

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun

O carte
Raftul cu ultimele suflări, de Aglaja Veternayi.

Toți acești ani care au trecut de la Apollo 11
AICI. 

Un serial în vogă
Casa de papel

O strângere de fonduri
AICI. 

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

Albastru glacial

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.