România lui Caragiale văzută de un englez

Odinioară, nobilii erau eroi, astăzi, rangul este asociat cu slăbiciunea, desfrâul și indolența. Până de curând, boierul nu putea face nimic de unul singur.

Era urcat în trăsură ca un manechin de paie; când se mișca prin casă, avea câte un servitor, de o parte și de cealaltă, ca să-i susțină pașii nesiguri; altcineva îi umplea paharul, iar friptura îi era tăiată în bucățele numai potrivite ca să poată fi mâncate. Nimeni n-ar fi putut duce un trai mai vătămător.

Gentilomul român este omul ce mai vesel. Pentru el viața este un șir nesfârșit de vizite, flirturi și distracții. Jocul de cărți se bucură de mare trecere la București; sunt case unde se organizează recepții în fiecare seară și sume mari de bani se pierd sau se câștigă la joc. (…)

Bărbații se ruinează adesea la cărți, iar multe dintre ipotecile puse asupra moșiilor se datorează patimii pentru joc a proprietarilor.

Căsătoria nu reprezintă o legătură durabilă în această țară. Practica detestabilă a Bisericii Grecești, care permite trei divorțuri este, în mare măsură, cauza acestei stări de lucruri.

Când un bărbat și o femeie își încep traiul împreună știind că se pot despărți până la sfârșitul anului fără să aibă un motiv anume, iar mofturile unuia dintre ei sunt de ajuns, nu e de mirare că nu acordă mare importanță relației conjugale. O simplă cerere, chiar neînsoțită de vreo pricină sau dovadă, morală sau imorală, este suficientă, de cele mai multe ori, pentru a obține divorțul.

Doamnele își petrec timpul lenevind pe sofa, înfrumusețându-se sau plimbându-se la Șosea. În general, sunt foarte drăguțe și au un fel de a fi pe care rar îl mai întâlnești altundeva. Elegante, inteligent, bune cunoscătoare ale limbilor străine, sunt o companie încântătoare, iar dacă bărbații le-ar acorda mai multă atenție ar reprezenta adevărate trofee.

Nu cu mult timp în urmă erau doar femei de harem, și încă ale unui harem fără eunuci. Stând turcește pe divan cât era ziua de lungă, mâncând dulciuri și schimbându-și mereu veșmintele, au fost preocupate doar de cosmeticale și de acele raffinements ce definesc cochetăria exagerată. 

“Umblă vorba, îi spunea un boier domnului Saint-Marc Girardin (n.r. – om politic francez, călător în Principate în anii ’30 ai secolului XIX), că unii înțelepți vor să introducă divorțul în legile voastre; ar trebui să trăiască printre noi un timp și să observe ciudatele efecte ale acestui obicei. (…) Senzația promiscuității și libertatea pe care aceste obiceiuri le oferă sunt o permanentă amenințare pentru societate.”

Și mai departe, “deprinderile noastre se apropie de moravurile sau mai degrabă de viciile popoarelor sub a căror suzeranitate ori tutelă am fost. De la ruși am luat desfrâul, de la greci necinstea, de la prinții fanarioți amestecul de josnicie și îngâmfare, de la turci moliciunea și aplecarea spre trândăvie. Polonezii ne-au învățat divorțul (…). Iată care ne e starea morală!”