Românii și otomanii: de unde venim

Marea nenorocire a țărilor noastre este că în momentul când, de bine, de rău, sunt suficient de independente față de unguri sau polonezi pentru a se dezvolta oarecum liber, apare o nouă putere, o putere formidabilă: turcii otomani.

Am spus că și cumanii erau turci, și pecenegii au fost turci, dar în Anatolia, Turcia de astăzi, apare de la sfârșitul veacului al XI-lea și până în veacul al XIII-lea o mare putere, cea turcilor selgiucizi, rude apropiate ale cumanilor de pe țărmul nordic al Mării Negre.

Când aceștia sunt înlăturați de valul mongol despre care am vorbit de mai multe ori, statul înființat de ei se prăbușește și, în loc lor, un alt neam, tot de turci, care a preluat numele unuia din fondatorii lui, Osman (de unde s-au numit osmanlâi sau otomani), apare în Anatolia, pe teritoriul fostului imperiu bizantin.

E de reținut acest moment – dureros pentru noi, creștinii: primii turci care-au trecut Bosforul au fost aduși de un împărat bizantin al cărui nume sună frumos în urechile noastre: Ioan Cantacuzino (1341-1355).

Disputele interne din imperiu – între familii, între facțiuni religioase – erau atât de violente, încât împăratul Ioan Cantacuzino se bate cu propriul său ginere, Ioan Paleolog, iar, pentru această luptă între bizantini, împăratul cheamă în ajutor ostași turci otomani de dincolo de Bosfor.

Turcii, odată ajunși pe pământul Europei, la nord de Bosfor, nu vor mai pleca. Așa începe încercuirea Constantinopolului, încetul cu încetul, de către descendenții lui Orkan, sultanul osmanlâilor care trece primul Bosforul.

De ce i se zice „cel Bătrân”? Fiindcă mai târziu au fost alți voievozi cu numele Mircea, iar cronicarii, vorbind de Mircea, cel din veacurile trecute, i-au zis „cel Bâtrân” (și marele nostru Eminescu s-a înșelat crezând că Mircea era bătrân când s-a bătut la Rovine cu sultanul). 

Mircea, la bătălia de la Rovine, era un voievod atât de tânăr. Domnește treizeci și doi de ani, cu întrerupere de vreo doi ani, după faimoasa bătălie care a avut loc la o dată controversată: după o sursă sârbească (târzie) la 24 octombrie 1394, după o sursă bizantină contemporană, mai de încredere, la 17 mai 1395.

După o sursă recent descoperită, s-ar părea că ambele date sunt valabile: au fost două bătălii! Prima e probabil marea bătălie de la Rovine care rămâne unul dintre cele mai glorioase momente ale istoriei românilor.

Trecuse Dunărea vestitul Baiazid zis Fulgerul (Yilderim/Ilderim), acela care îi învinsese pe sârbi la Kosovo, acela care îi va învinge pe cruciați doi ani mai târziu, care a cucerit o mare parte din Europa și din Asia. Baiazid trece Dunărea și Mircea îl oprește într-o bătălie atât de sângeroasă încât, zice o cronică bulgărească, „râul (care străbătea câmpul de luptă) curgea roșu de sânge”. 

Dintre fiii lui Mircea cel Bătrân (i s-a zis și cel Mare, cu drept cu cuvânt), voi vorbi doar de Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepeș. De ce i s-a spus „dracul”? Nu pentru că ar fi fost comparat cu Satana ori pentru că n-ar fi fost iubit de țară.

I s-a spus Dracul, fiindcă acel Sigismund de Luxemburg, despre care am arătat că a fost rege al Ungariei, apoi și un împărat – un rege relativ favorabil nouă, odată ce nu i-a persecutat pe ortodocșii din Ardeal, un suveran liberal pentru vremea lui (cu toate că în urma Conciliului convocat de el la Konstanz, a fost ars pe rug reformatorul ceh Jan Hus!) – Sigismund de Luxemburg a avut o anumită simpatie pentru acest fiu al lui Mircea și l-a luat într-un ordin de cavaleri, ordin feudal pe care-l înființase și care se numea Ordinul Dragonului.

A fost atunci un moment în Europa când au apărut mai multe „ordine” de acest fel: mai întâi, Ordinul Jartierei, creat de regele Angliei (mai există și astăzi); imitat curând de regele Franței (…). Regele Sigismund creează Ordinul Dragonului la un moment dat când nu e încă sigur de victorie împotriva altor pretendenți la tron, iar pe marii feudali care i-au fost credincioși îi face membri ai Ordinului.

Toți erau magnați unguri (n.r. – termenul de magnat, din latina medievală, a desemnat în Ungaria și Polonia marea nobilime care beneficia de privilegii aparte), numai trei străini a ales Sigismund: pe despotul Serbiei, pe un prinț al Galiției și pe Vlad.

Iar Vlad era atât de mândru că făcea parte din acest ordin de cavalerie, încât, odată ajuns domn al Țării Românești, a pus să se bată pe monede și să se sculpteze, ca o emblemă a lui, acel dragon – de unde în popor i s-a zis Vlad Dracul, adică Dragonul. De aici vine și numele de Dracula sau Drăculea pentru el și pentru fiii săi. De aceea, Vlad Țepeș a devenit pentru străini Dracula. 

Ștefan cel Mare își dă seama că trebuie să se înțeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutățesc, căci câțiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid II are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia și Cetatea Albă.

Și cele două cetăți cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru și care și-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva imperiului otoman, nefiind de bine ocrotiți de un mic voievod creștin.

Pierderea, prin trădare, a Chiliei și a Cetății Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească orașele mari, și Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania cu cetăți, cu târgoveți bogați, cu comerț de tranzit. Anul 1484 reprezintă un moment, economic și politic, crucial pentru dezvoltarea țărilor române. 

(…) Deci chiar pe vremea lui Ștefan cel Mare, domnul și dregătorii din sfatul lui își spun că nu sunt ajutați cu adevărat de regii creștini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor dușmani, nu vine să construiască moschei la noi în țară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre – și-atunci ne înțelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an.

La început acest tribut a fost ușor, și în Țara Românească și în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, orbiți în fructuoasele lor cucerire, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două țări române.

De ce i s-a zis guvernului turc „Poarta Otomană” sau numai „Poarta” sau mai târziu și „Sublima Poartă”: fiindcă la intrarea în curțile palatului sultanului, a Seraiului, la Constantinopol, se află o poartă mare, artistic împodobită, prin care nu putea trece nimeni, nici măcar ambasadorii străini, fără învoire specială și fără alai; de unde, acea Poartă a ajuns să simbolizeze guvernul sultanului – după cum vedeți astăzi că se vorbește în mod curent de „Casa Albă” pentru președinția Statelor Unite ale Americii.

Efervescența politico-religioasă, apărută ca urmare a influenței Renașterii italiene, pe care o favorizase Matei Corvin (n.r. – fiul lui Iancu de Hunedoara și rege al Ungariei), și după introducerea tiparului, a avut efecte profunde asupra vieții culturale, mai cu seamă în mediul săsesc.

E de reținut numele brașoveanului Johann Honterus – cu patronim latinizat după o modă răspândită pe atunci în Germania. Autor de cărți, om de mare influență printre sași, el a introdus reforma luterană la Brașov, în 1541. Trezirea aceasta culturală se transmite și în mediul maghiar, în special la Cluj.

După moartea lui Soliman Magnificul (1566), pe tronul otoman se succedă o serie de sultani mediocri care, în plus, sunt confruntați cu mari dificultăți la granița estică a împărăției: războaie cu persanii, aflați într-o epocă de grandoare sub domnia lui Șah-Abbas.

Profitând de aceste împrejurări, noul împărat Rudolf II Habsburg (încoronat în 1576), îndemnat și de Papă, se hotărăște să inițieze o mare coaliție, cu Spania, Veneția, alte ducate italiene, eventual Polonia, și în orice caz cu țările din linia întâi care erau tocmai Transilvania, Moldova și Țara Românească.

Acesta este contextul internațional în care apare la noi figura fulgurantă a lui Mihai Viteazul.