Romanul ajuns muzeu ambulant pe strazile din New York

A fost un copil cuminte, atat de cuminte incat, povesteste unul dintre fratii sai, putea sa se joace si singur. Satul in care s-a nascut, Ieud, din judetul Maramures, este descris in poezia lui Ioan Es Pop ca fiind fara iesire. Pe Gorzo, insa, l-a scos pasiunea pentru arta de acolo. Relatia cu arta, in care e prins de prin clasa a VI-a, dureaza de un sfert de veac si l-a insotit de la Sighetu Marmatiei la New York.

Pentru ca a fost prea cuminte in copilarie, barbatul isi face de cap acum, desenand Ofelii cu smocuri pubiane care plutesc prin ape, mici printi a caror lume sta intr-un falus ori femei cu penisuri enorme. Dumitru Gorzo este asa cum este – nesabuit, nebun, nonconformist, dar si unul dintre cei mai bine vanduti artisti romani in strainatate. Ultima grozavie este ca Gorzo insusi a devenit muzeu in Statele Unite ale Americii.

Mijlocul lunii ianuarie. Una din acele zile nefiresc de blande si alunecoase, mai ales din cauza cetii. Ora 17.00. Il astept pe Dumitru Gorzo la iesirea de metrou de la Parcul Tineretului, inarmata cu o promisiune. „O sa ma recunosti usor, am niste incaltari ciudate”. Urmaresc, deci, nu chipurile, ci picioarele care trec pe langa mine, asteptandu-ma ca, din moment in moment, sa vad niste incaltari monstruoase. „Omul locuieste in New York”, ma gandesc, „e artist, orice e posibil.”

Doua picioare lungi, plimbate de niste bocanci verde smarald care cuprind pulpa piciorului si ascund blugii albastru deschis, imi incheie observatia. Ridic privirea. El a recunoscut-o deja pe ziarista ochelarista, singura persoana care parea sa astepte. Zambet, o mana intinsa, „Gorzo!”, o strangere ferma, iar apoi pasi spre atelierul lui aflat intr-o casa din zona Timpuri Noi.  Observ ca e inalt, 1.90 metri, ras in cap si cu o barba de vreo cinci zile. Gorzo incepe sa vorbeasca despre faptul ca nu prea ii plac jurnalistii si remarc pentru prima data ca se incrunta cand prinde cate un gand neprietenos: e un disconfort vizibil prin aparitia unui rid adanc pe mijlocul fruntii. Aveam sa aflu, dupa alte doua intalniri cu el, ca asta e de fapt grimasa lui.  

 

La atelier

Dumitru Gorzo are aproape 38 de ani si le-a cam facut pe toate in arta. A contestat ce era de contestat, a mers impotriva curentului,a  devenit popular refuzand sa fie popular, s-a erijat in nonconformist, s-a aruncat in toate ideile care i s-au parut fecunde si in 2008 si-a „bagat picioarele” si a plecat in Statele Unite ale Americii, la New York, unde traieste si creeaza acum.

„Mie imi place sarja. Eu credeam despre mine ca imi ridic singur stacheta. Nu ridicam stacheta artei romanesti. Nu aveam in vecinatate niste artisti care sa sarjeze si ei. Cand sarjezi iti stii viteza si directia, dar nu stii cum o sa evolueze lucrurile”, incepe sa explice foindu-se prin singura camera incalzita a casei unde se afla atelierul sau cand sta in tara.

„Asta a fost unul dintre motivele pentru care am plecat.”

Stau pe un scaun langa usa, in dreapta am o soba de teracota alba in care aud cum sfaraie gazul. In fata mea, la doi metri, Gorzo se misca, bate pasul pe loc, se muta de pe un picior pe altul, isi baga si isi scoate mainile din buzunare, gesticuleaza, isi trece mana cu patima peste cap, se trage de urechi, isi frange palmele. In spate il asculta aliniate pe pereti cateva babe maramuresene, dintr-o colectie de tarani realizata pe la inceputul anilor 2000. In dreapta are o masa de lucru cu tot felul de resturi de lemn, ciment, carton, fibre, o sticla de Pepsi si un pachet de tigari. Pe masa e si o vaza cu trandafiri rosii uscati. “De pe vremea fostei sotii”. In stanga lui, ne pazesc doua sau trei sculpturi in lemn, niste forme carora li se potriveste o expresie propusa de Julian Barnes in „Metroland”. O folosea fratele cel mare ca sa il tachineze pe cel mic cand plecau cu parintii la tara prin Anglia. Cel mic intreba mereu ce sunt stalpii de telegraf de pe margine, cel mare raspundea invariabil: „fete imense dezbracate”.

In acest decor, Dumitru Gorzo isi expune precipitat filosofia de lucru: „din punctul meu de vedere devii artist in secunda in care ai decis tu despre tine ca esti artist. Dar din secunda doi eu voi considera ca lucrezi in aceeasi bransa cu Picasso si Rembrandt”. Pe urma isi inmoaie vocea si continua tandru, cu o anumita intelegere pentru soarta artistului: „sigur, poti sa fii un artist bun sau un artist foarte prost”.

Sunt 200.000 de artisti in New York, nu umbla cainii cu covrigi in coada cum s-ar crede. In mijlocul lor, insa, maramureseanul din Ieud si-a gasit adepti.

 

Artistul muzeu

Ajuns la New York, in 2008, in urma unui contract semnat cu o galerie americana, Gorzo a aflat ca artistii sunt la fel peste tot. Romani sau americani, toti se plang ca nu sunt bagati in seama. In SUA e parca mai rau, artistii fac si cursuri care sa ii invete cum sa aiba succes si sa vanda. Pe urma merg acasa si asteapta sa le vina sansa.

In contextul asta si pe fondul consumului ridicat de cafea i-a venit lui Gorzo ideea sa devina el insusi un muzeu ambulant si sa umble prin oras cu lucrarile unor artisti agatate de el. Asa s-a nascut IMOCC – International Museum of Contemporary Culture.

Muzeul a venit ca o reactie de contestare a sistemului acceptat de artisti in SUA, in care cei din urma acumuleaza frustrari si nervi, asteptand sa fie descoperiti. Platesc mastere despre cum sa faca cariera si cumpara carti despre asta.

„Atitudinea lor e putin anapoda. Asta e momentul, toti vor sa se intample ceva, dar nu se intampla nimic. Sunt din 2008 in SUA si mi-a fost foarte greu sa gasesc niste oameni cu care sa pot avea o conversatie libera”, pune Gorzo lucrurile in context.

Primul proiect IMOC  a venit in 2011 si a fost opera unui artist turc care a facut un pietroi din carton si i-a dat numele Atlas. Gorzo l-a luat in spate si s-a plimbat cu el pe strazile New York-ului, starnind fel de fel de reactii, de la cele de incurajare, la intrebari, mirari, gesturi de empatie. Pietroiul avea vreo 20 de kilograme.

Au urmat alte doua „expozitii”. Un artist mexican din California a facut o sculptura care semana cu o valiza, dar era multifunctionala: in forma de casca de scafandru, avea USB, difuzor, sticla fotografica.  Si pe asta a plimbat-o de colo pana colo prin oras.

„Unii m-au intrebat daca e dovleac. Altul a zis ca e cea mai misto valiza. Cumva am sentimentul ca e o ea, avea o rotunjime de femeie. Era facuta din rasina cu plastic si finisata de asa maniera ca parea ruginita.”

La al treilea proiect, un caftan din ciment si dantela  purtat aiurea prin New York, artistul a auzit in spatele sau: „fucking hipster”.

 

La vernisaj

Lui Dumitru Gorzo ii suna telefonul. Trebuie sa mearga la un vernisaj de care uitase. Ma ia pe sus, nu apuc sa ma gandesc daca merg sau nu ca ma trezesc in taxi alaturi de el. Oprim in zona Sfanta Vineri. Iesim din taxi si Gorzo intra intr-un magazin de paine. Deschide usa grea de fier, cu geam murdar, face un pas inauntru si-mi spune peste umar: „iubesc painea”. Cu ochii mariti analizeaza fiecare fel disponibil. Se decide asupra uneia, o cumpara, iesim. Imi ofera cavalereste din paine. „Sare nu avem.”

Intram intr-un centru de expozitii de langa sinagoga de la Sfanta Vineri. El primul, cu o morga preocupata, atent la paine, tinand-o cu ambele maini la piept si rupand bucati pe care le mesteca cu pofta. E o aparitie: cu o paine rotunda in brate, bocanci verzi inalti, sprancenele adunate intr-un gest de nemultumire. Privirile, mai ales cele feminine, se intorc spre el. Doamne din lumea buna, cu blanuri, aranjate, ii zambesc, chicotesc, il intreaba de vorba, una-alta, cateva mai timide il privesc de pe margine si vorbesc despre el intr-un mod foarte evident pentru ziarista care noteaza observatia in minte: are priza la femei. Lui Gorzo ii place atentia asta, desi nu se chinuie sa o intretina. Mai arunca doar, din cand in cand, cate o privire furisa.

 

EDUCATIA SENTIMENTALA

Copilul cuminte a plecat de acasa

Dumitru Gorzo s-a nascut pe 21 martie 1975 in Ieud, judetul Maramures. Despre copilul Gorzo – care mai are trei frati – artistul isi aduce aminte ca era cuminte si ca astepta sa plece. La 14 ani a facut-o. Prima data la Sighetu Marmatiei la liceu, peste doi ani la Bucuresti, la liceul de arta Tonitza, si in 2008 la New York. Plecarea de acasa a coincis si cu primele golaneli. Copilul timid si cuminte devenise un adolescent cu voce subtire si par lung.

La inceputul anilor 90, dupa caderea comunismului, totul parea in transformare in Romania. La Sighetu Marmatiei, Gorzo a fost protejatul unei gasti formate din baieti cu o „moralitate dubioasa”. La 16 ani, la Tonitza, a fost parte a neintegratilor care stateau in ultima banca si nu interactionau. „Nu vorbeam aceeasi limba, nimeni nu radea la glumele mele. Dar nu ma afecta pozitia asta, stateam si cercetam lumea nestingherit”.

La facultate, unde l-a avut profesor pe Florin Mitroi, s-au schimbat lucrurile radical: totul era despre ce si cat poti sa faci. In sfarsit, la 19 ani, Gorzo gasise un mediu in care putea demonstra. Iar arta se instalase definitiv in el.

„M-am hotarat sa devin artist prin clasa a VI-a, de atunci nu m-am mai gandit la altceva”, isi aminteste. Povestea e asa: era preferatul invatatorului din Ieud pentru ca stia si intuia sensurile multor cuvinte. In clasa a V-a, insa, cand au venit profesorii navetisti de la oras, elevul Gorzo nu s-a mai putut afirma. Si-a gasit, intamplator, refugiul in desen.  Fratii lui imprumutasera de la biblioteca scolii un album numit  „Istoria picturii romanesti”. Elevul Gorzo si-a petrecut zile desenand dupa carte. La un moment dat a copiat un ciobanas de-ai lui Grigorescu si l-a pus pe perete. Tatal, de obicei zgarcit cu laudele, a fost impresionat. Asta i-a dat copilului elanul sa continue.

Mai departe, si-a setat obiectivul de a ajunge elev la liceul Tonitza din Bucuresti pe care profesorii din Ieud s-au chinuit sa i-l scoata din cap. Inversunarea a fost ridicata de ambele parti si, desi nu a reusit din prima, la treapta a doua – examen care sa dadea la finalul clasei a X-a – Gorzo a ajuns de la un liceu industrial din Sighetu Marmatiei la Bucuresti.  Iar din Capitala la New York, acolo unde, printre primele lucruri cumparate, s-a aflat un exemplar al albumului „Istoria picturii romanesti”.

Maramuresul, insa, l-a marcat pe viata, in ciuda noilor geografii pe care le locuieste. „Aveam doi vecini mosi care isi petreceau verile pe banca, mutandu-se dupa soare si vorbind. Primul zicea: no, auzi ma, exista in America un om care are 86 de ani si care sta intr-un bloc de-ala inalt pana la cer si care n-o coborat niciodata din el. Al doilea replica: dar de ce n-o coborat? Iar primul raspundea: n-o avut nevoie, ma.” Dialoguri de tipul acesta, care cuprind o nuanta absurda a lumii, i-au structurat cumva felul in care vede el insusi lumea. „De exemplu, eu nu ma duc nicaieri daca nu am de ce”, braveaza Gorzo, „nu ma duc in vacanta, nu ma duc undeva daca nu am de ce, de ce dracu’ sa ma duc?”.

 

Axa Ieud-Bucuresti-New York

Desi nu se duce nicaieri daca nu are de ce, Dumitru Gorzo a plecat deja de trei ori. Cand faci asta, simti de fiecare data ca o iei de la capat?

„La inceputul anilor 2000 am tot facut eforturi de integrare, voiam sa fiu la fel ca ceilalti, in zona asta vizuala”, se confeseaza. „Toti expuneau in galerii si dintr-un reflex de gica contra am zis hai sa ies eu afara cu proiecte, asa a aparut proiectul cu coconii (coconi roz care erau lipiti pe diverse cladiri in Bucuresti, n.r.)”. De ce cocon? E o forma de granita, explica el, aduce a bebelus si a larva.

„Am incercat sa scot forma dinauntru, sa o pun afara. Arta e ca o coarda, nu exista, trebuie sa inceapa de undeva. Dar asta e frumusetea ei, e nesfarsita”, spune. Ca sa iau o bila alba de la interlocutor ii marturisesc cum in liceu imi lipisem pe usa un citat din Borges , „arta este iminenta unei revelatii care nu mai are loc”. Sare Gorzo, „si eu mi-am batut asta pe perete acum un an”. „Acum imi vine s-o contrazic putin parca”, zice. „Are loc: iti promite ca iti da ceva, dar nu iti umple buzunarele. Lucrurile neconsumate sunt cele mai frumoase”.  Gorzo a citit Borges si i-a placut. Mai ales povestirile, una anume: Calaretul. 

„Are Noica o vorba: Din viata iei ce ti se da, din cultura iei ce poti”, Dumitru Gorzo, artist

 

CATEVA OBSESII ARTISTICE

Miorita. „Ca tot nu e terminata, i-am facut eu un deznodamant: baciul e sodomizat de ceilalti doi. Unul dintre ei are o seringa si si-o da in vena. Oile au luat-o razna pe langa Casa Poporului”.

 

CE FACEM CU ROMANIA

„Domnul Marga e o carpa politica”

Patru zile peste jumatatea lunii ianuarie. Zilele sunt mai reci, noptile tot cetoase. E sambata. Am ajuns la atelierul lui Gorzo. „Mergem la un restaurant aici in zona”. Poposim la „De cartier”, un local placut, intim, cu mancare buna, unde Gorzo este de-ai casei.  La un moment dat, in timp ce vorbim deasupra castroanelor cu ciorba, patronul vine sa ne imbie cu o tuica. „Nu, nu, nu mai beau”, se scuza Gorzo. Peste cateva minute, patronul revine cu un clipboard de care sunt prinse niste foi si ii cere artistului sa deseneze ceva pentru aia mica, o fata de scoala generala care merge la cursuri de desen. „Dar sa nu fie cu prostii”, il roaga. In final, Gorzo n-a mai desenat nimic. Muza il indemna doar la prostii.

Dela0.ro: Cum e Romania azi?
Dumitru Gorzo: Romania e intr-un asemenea cacat incat orice e posibil. Romania arata pustiita si mie mi se pare ca e cel mai bun moment pentru dus lucrurile in ce directie vrei tu. Ai nevoie de niste oameni carora sa nu le pese, care sa se apuce sa faca treaba, indiferent de ce fac ceilalti pe langa ei. Pentru asta e adevarat ca ai nevoie de niste intalniri, de niste persoane care sa provoace niste scantei. Sunt foarte multe grupuri de oameni interesanti care sunt intr-un fel de adormire si nu trebuie decat ca cei care au posibilitatea sa demareze lucruri – prin constructia lor – sa o faca. De preferat ca directia sa fie pozitiva. Eu cred ca se pot face lucruri. Gata cu uitatul la vecinul, gata cu pasatul. E un fel de moment al confruntarii noi cu noi, nu de uitat in jur. In jur nu se intampla nimic, si nu numai aici, nicaieri nu se intampla nimic. Romania e din nou in punctul de pornire, iar clasa care ne conduce e formata din oameni incapabili. Sunt mai mult incapabili si prosti decat rai. Ei isi iubesc tara. Daca apuci sa zici ceva rau despre tara ei sufera pe bune, ei sunt doar prosti si incapabili.

Basescu, Antonescu sau Ponta? Pe care il preferi?
De la distanta pe Basescu, dar el a si facut, bietul de el, subiectul unor critici si expozitii din partea mea. Cred ca as prefera sa nu vorbesc despre niciunul dintre ei pentru ca nu mi se par reprezentativi. Mi se pare ca despre politica in Romania nu merita sa vorbesti. Orice discutie despre politica in Romania ajunge intr-un punct de cacat, nimeni nu convinge pe nimeni de nimic. Cred ca in Romania politica si politicienii au ajuns sa nu conteze, asa cum o dovedesc faptele. E un fel de casta inchisa in care selectia e facuta de-a-ndaratelea.

Si ce e de facut?
Eu am mare incredere ca aici se pot face lucruri. Aseara cineva imi zicea ca toti oamenii buni pleaca din Romania. Cam tuturor oamenilor buni le-ar prinde bine o plimbare pe afara si nu neaparat cu bursa. De-aia nasoala.

• Cititi si: Contestati si contestatari – Generatia careia a incetat sa ii mai pese
  

Unde te simti cel mai acasa? In Maramures, in Bucuresti sau in New York?

Cred ca e putin de acasa peste tot. Sunt deja de doua luni aici si simt nevoia sa ma intorc si sa ma apuc de treaba. Acolo e fabrica in momentul de fata, acolo se fac lucruri. Mai e o poveste: nu stiu ce naiba se intampla, dar sunt mii de lucruri care te opresc din a te apuca de treaba si primul lucru esti tu insuti. Eu parca fac tot posibilul in fiecare zi sa nu fac nimic. Odata negociez cu mine: Gorzo, da-te jos din pat.

Situatia de la ICR?
Situatia de la ICR e jalnica. Cazul Patapievici a fost o viziune, a avut exact felul de sprijin pe care merita sa il ai cand esti o persoana de tipul asta si cand conduci o institutie care de-abia intra pe fagas. S-au facut o gramada de lucruri. Ca de obicei, atunci cand ai o institutie atotcuprinzatoare care trebuie sa faca lucruri pentru toti evident apar si nemultumiri. Era probabil singura institutie publica mare din Romania si eficienta.

Acum cum ti se pare?
Domnul Marga nu are ce sa caute acolo. Domnul Marga nu are ce sa caute nicaieri. E o carpa politica. Poate ca in particular e un om extraordinar si poate ca toate atacurile la adresa lui il fac sa sufere ca un caine. A plecat cu un minus si trebuie sa demonstreze. Numai ca tot ce a facut, a facut poncis. Felul in care a inceput, in care a schimbat toti directorii de filiale care faceau treaba nu are nimic de-a face cu segmentul asta numit cultura. E un partid mare care a stat o vreme in afara si acum e infometat. O sa vedem tot felul de domnisoare si domnisori care vor primi posturi prin ICR ca premiu pentru faptele parintilor. Habar nu am ce o sa se intample, mie mi-ar placea sa ma surprinda. Dar indeobste e mai rau. Mi se pare prostie, iar in prostia lor face mult mai rau decat ai putea sa iti imaginezi.

 

PASIUNI

Muzica: mai ales clasica 

Literatura: Kurt Vonnegut, John Kennedy Toole,  Constantin Noica,  Witold Gombrowicz

Mancare: painea de acasa 

Doruri: prietenii, familia si limba

Inspiratia: coabitezi cu ea 

Maramures: un mod de viata 

Artisti preferati: e prea lunga lista

Crize: multiple

Arta: boala grea 

Suferinta: antrenamentul artistului 

Noroc: am 

Umorul: singura forma de a face pace cu mizeria din jur

 

EPILOG

Artistul contra

In 2003, Gorzo s-a insurat. L-a tinut doi ani, nu a facut copii. Anul insuratoarei coincide si cu anul independentei financiare. Desi refuza sa vorbeasca despre bani, Gorzo, unul dintre cei mai bine vanduti artisti contemporani, admite ca uneori castiga foarte bine din ce vinde, dar ca din acest punct de vedere nu exista un anumit scenariu al recurentei: uneori arta se vinde, alteori se vinde greu, iar in alte dati deloc.

Mai mult, Gorzo are o relatie diferita cu succesul, aspectul asta nu il preocupa si spune ca asta e modul lui de a curta succesul. „De fiecare data cand am abordat lucrurile frontal am speriat. Singurele lucruri pe care le abordez frontal sunt prietenii si arta pe care o fac. Aici imi place sa merg ca buldozerul. In rest, sunt chestiuni de negociere –inclusiv succesul”, spune. Iar Gorzo nu prea face rabat de la regula asta: uneori e bine sa iti pui la indoiala chiar propria persoana.

CE A MAI FACUT GORZO:

• A ilustrat cartea de poezii a lui Ioan Es. Pop „Unelte de dormit”, despre care spune ca este ca o caramida si ca te loveste cap-coada.
• A mers intotdeauna contra curentului, din punct de vedere artistic.
• A pictat din 2002, timp de vreo sase ani, tarani, tocmai pentru ca nu mai era la moda.
• A umplut zidurile din Bucuresti cu stenciluri cu Ceausescu cu aripi si mesajul „Vin in 5 minute” si cu coconi roz, prin 2003.
• A desenat tarani maramureseni, in 2007, pe strada Banului din Bucuresti.
• I-a incarcat de semnificatii porno pe presedintii Romaniei in expozitia „Mr. President is a sexual object”.
  

DESPRE DRAGOSTE SI CATIVA DEMONI

“Cand iubesti esti ridicol, iar daca nu esti ridicol nu ai facut nimic”

Dela0.ro: Care e relatia ta cu lumea?
Dumitru Gorzo: Stau pe granita si topai. Nu ca imi place mie topaiala, dar asta se intampla. Daca te intereseaza lumea si vrei sa te uiti ce se intampla, in speranta ca asta iti da niste portite sa te intelegi pe tine, trebuie sa faci un pic un pas in lateral si sa te uiti. Viata e bogata in textura.

Are Dorin Tudoran un vers in care zice ca sta pe marginea ascutita a lumii. Ai stat acolo?
Cred ca eu ma misc dinauntru afara. Cumva, in virtutea meseriei pe care o fac, as zice ca actiunea mi-e mai aproape decat contemplatia.Nu am stat niciodata in nedumerirea asta frumoasa a poetului. Probabil ca suntem intr-o relatie ireconciliabila.

Zi-mi cu dragostea.
Aoleu.

Cum e cu dragostea?

Habar n-am.

Cum n-ai habar? Cum se intampla lucrurile?             
Se intampla din cand in cand si e bine.

De ce moare dragostea?
Dragostea nu moare, pentru ca de fapt un lucru care nu exista nu moare. Vorba lui Tarkovski care spunea ca detesta dragostea si intr-un interviu explica faptul ca tocmai e indragostit si e foarte suparat din cauza asta. Vehicula ideea ca nu iese nimic bun de aici. Cand iubesti esti ridicol, iar daca nu esti ridicol nu ai facut nimic. Exista o granita intre indragostit si restul lumii si o alta intre indragostiti si restul lumii. Stiu cand se intampla, stiu cum e, am o idee. Habar nu am cu dragostea, nu pot explica lucruri de neexplicat. Nu are niciun haz sa le explici.

Unde se duce cand se duce?
Eh! Se duce pentru ca ratiunea nu intelege ce sa faca cu chestia asta. Sta saraca ratiune si se uita si nimic nu poate fi incadrat intre limitele in care ea se misca. Are de-a face cu un fel de decizie, tu hotarasti cu tine… Partea de foc e ceva, dar pe urma se intampla ceva care are legatura cu ratiunea ta si cu o forma de decizie. Cum sa iti doresi sa ai un lucru care e deja al tau? Iti doresti lucruri care nu sunt ale tale inca, pe care inca nu le ai. De-asta moare dragostea.

Eu credeam ca moare pentru ca dispare pasiunea.
Indragosteala poate sa existe si ca forma de gimnastica psihica, nu doar fizica. De cate ori se consuma cate un act sexual intre mine si o femeie, atunci eu simt ca eu o iubesc. Dar nu poti sa ii spui asta iubitei tale, nu?

Esti singur acum?
Sunt intr-o relatie, sunt bine.

De ce au oamenii pornirea asta de a nu fi singuri?
Omul nu-i facut sa stea singur, trebuie sa fie cu o femeie, cu un barbat sau cu Dumnezeu, trebuie sa alegi pe cineva. Asa imi spunea un amic acum ceva ani. Mai e si hoitul asta, care nu stiu ce vrea, vrea sa se duca undeva si din cand in cand are momente in care confunda lucrurile.

 

Temerile, tratate cu cafea

Ti-e teama de singuratate?
Nu. Caut singuratatea destul de des. E unul dintre materialele cu care lucrez. Sunt anumite lucruri din zona creatiei care cu singuratatea au treaba. Grupul e fantastic pentru un anumit tip de experiment sau de facut lucruri.

Ai temeri?
Uneori e deranjanta trecerea timpului. Dar ma gandesc la ea in proiecte. Gandesc totul in proiecte. Asta gandeam si despre moarte. Inca nu mi-ar placea sa mor pentru ca mai am niste proiecte de facut. In rest am tot felul de temeri, dar imi place sa cred ca dau repede cu ele de pamant.

Angoase?
Nu prea, sunt un om destul de simplu. Sau nu le constientizez. Am uneori angoase numai ca imaginatia mea nelucrand eficient in multe directii nu reusesc sa le dau o forma. Sunt doar niste stari pe care le-as  numi generic proaste.

Si ce faci cand se instaleaza starile proaste?
Uneori beau multa cafea.

Neagra?
Mai bag si lapte in ea. Alteori stau cu ele, mi se par ca fiind unul dintre materialele din care e croita viata, sunt parte componenta a fiintei umane. Nu savurez nefericirea personala, o iau ca pe un dat, eu si cu mine. Acum e asta. Si nu ma gandesc ca o sa vina ceva mai bun dupa. Stau cu starea respectiva si astept sa treaca. Nu imi pun muzica pozitiva.  Vreau sa ma duc pana in fundul gropii. Vreau sa simt consistenta starii. Vreau sa fiu coerent cu starea mea. Mi se pare totalmente nepotrivit sa ascult muzica de topait.