Rușine

Cel mai mult se vor purta zilele acestea acțiunile publice de înjosire a celor care își iau libertatea de a nu merge la vot.

0

Aceștia vor fi, din nou, ultimii oameni. Vor fi la modă campaniile în care vor fi făcuți de ocară și li se va arunca isteric în obraz vina pentru toate cele ce sunt la noi în țară. E o neînțelegere la mijloc.

Dat fiind că vorbim despre România, neînțelegerea e pe toate palierele. Dacă scoatem acum o pălărie și o punem pe o căpățână de om la întâmplare mergând pe stradă de aici și până la Botoșani, câți cetățeni credeți că știu cine ce face în sistemul democratic, care e treaba cu Parlamentul, cu Președintele, cu Guvernul? Suntem analfabeți democratic, cum suntem analfabeți științific și funcțional. Câți să știe? O sută? O mie? Zece mii? O sută de mii?

Pe această imensă ignoranță poate prolifera orice. Orice hei-rup de azi pe mâine poate trece drept variantă onorabilă. Altfel nu intra Dan Diaconescu în Parlament și nu se umpleau partidele cele noi de oportuniști care caută și ei o slujbă bine plătită la stat.

Nu e de ajuns să mergi să votezi, că degeaba votezi dacă apoi ani de zile te miri că Președintele n-a făcut. Ce n-a făcut? Păi, nu știi ce trebuia să facă, dar e limpede că n-a făcut.

Trăim în limitele gândirii impuse cândva de Ceaușescu, și nici nu mai băgăm de seamă. Suntem și orbi.

Să începem cu începutul: habar n-avem câți români mai trăiesc pe aici, câți au drept de vot, nu știm cum stăm cu sistemul electoral, cine poate să voteze și unde, plecăm de la premisa că oricum toți ne fură și atunci doar o spirală din asta a unei mari speranțe ne poate urni la urne.

Cine sunt cei care nu votează? Câți sunt? Unde trăiesc? De ce nu votează? Și dacă opțiunea lor – scârba integrală – este și o consecință, nu doar o cauză? Nu știm, deși noi știm totul.

Și pentru că nu știm, trăim în aproximații urlând unii la alții, într-un război civil de catifea.

Acum s-a declarat război și memelor, nu mai sunt bune memele, să nu mai râdem, să fim serioși și să mergem să votăm. Gata cu gluma!

E ca și cum am zice: mergeți la școală, că școala e bună. Dar la școală ai WC-uri în fundul lumii în care cazi și mori înăbușit de materii fecale, profesori din secolul XX, cel mult, ești dresat să fii obedient, să nu pui întrebări și tot așa E școala bună? Cum să nu fie? Tot mai des în spațiul public românesc se dezbate de care parte e mai bine să apuci rahatul, fără să se mai ia seama de problema de fond: rahatul însuși. Care e răul cel mai mic? De unde-l apucăm?

Ca atare, votul valorează cât hârtia pe care sunt tipărite opțiunile electorale, dacă în anii dintre scrutine nu se întâmplă alte lucruri: construirea unor alternative politice reale, cu bază și reprezentând segmente din populația noastră abulică.

E frumos să crezi că s-a întrupat Mesia într-un inginer horticultor și că de-acum gata, dar e posibil să nu fie tocmai adevărat.

Viața politică începe cu viața noastră în comun, cu inițiativele comunitare, cu casa ta, cu strada ta, cu cartierul tău, cu satul tău, cu orașul tău, cu județul tău, cu capitala ta. Și aici suntem cu sute de ani în urmă și atunci…

Și atunci, mergeți și votați dar infinit mai important construiți instituții sănătoase, o presă sănătoasă, partide politice sănătoase, opțiuni sănătoase. Asta se face în fiecare zi. Și e greu să se găsească unul să urle la voi în fiecare zi că nu faceți nimic.

Și e puțin și să urle cineva la voi din patru în patru ani că nu mergeți la vot, deși poate că nici nu mai trăiți aici și nici nu vă mai pasă, și de ce v-ar mai păsa?

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Oana Dan

O carte
„Corecții” de Jonathan Franzen, pe care am terminat-o de ceva vreme, dar la care încă mă gândesc. Un volum despre rușinea de exista, rușinea de-a încerca, rușinea de-a nu încadra. O poveste despre o familie ca a mea sau ca a ta, despre emoții gâtuite, alegeri nefăcute și opțiuni veșnic pierdute, despre absențe și iluzia prezenței celuilalt. O carte de citit neapărat!

Reclamă nerușinată
La cele mai bune eclere din București, pe care le face cofetăria Armand (o găsiți în zona Armenească). Nu sunt exotice și fistichii, deși au și cu fistic, dar au gustul adevărat al eclerului clasic.

Un film
„Distanța dintre mine și mine”, un documentar despre viața Ninei Cassian pe care trebuie să îl vedeți nu neapărat pentru a înțelege cine a fost, cu adevărat, Nina, de ce a trăit cum a trăit, ci mai ales pentru a descoperi o poetă extraordinară, pe care ar fi mare păcat să nu o citiți.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

Bătălia pe adolescență…
…se dă între adulți. Jurnalista Diana Meseșean îi prezintă pe cei pe care nu-i vedem, dar a căror influență estre extrem de mare. Sunt multe fire de urmărit în povestea Dianei așa că luați-vă timp să cunoașteți personajele, mizele lor, discursul lor și modul în care vor să înlocuiască educația sexuală cu lecții despre autocontrol, adică abstinență până la căsătorie și lecții despre sine. Orice numai să nu fie despre educație sexuală.

O insulă
Vizitați Lanzarote, Canare, Spania, dar nu zona (extrem de) turistică cu magazine multe și terase cu de toate. Pentru asta puteți merge pe litoralul românesc. Veniți pentru fermele izolate, satele care poartă urmele trecerii piraților, vinul alb foarte bun, plaje, peșteri, arhitectură (în Lanzarote toate casele sunt albe; printre ele veți găsi și casa memorială a scriitorului portughez Jose Saramago).

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun

Un spectacol
VIZIuni – Oameni show, de Vizante. La Comedie. Cu Vizante (și Simona Strungaru și Gabriel Vatavu)

Un alt spectacol
Zadarnicele chinuri ale dragostei. La Bulandra. Shakespeare văzut de Andrei Șerban.

O carte
„Căderea unui sombrero”. De Richard Brautigan. Editura Paralela 45.

O altă carte
„Afganii”, de Alexandru Vakulovski. Editura Tracus Arte, 2016.

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

Cazul Dragnea la CEDO
O poveste adevărată despre starea la zi a țării noastre, AICI

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.