Ideea unei călătorii în Rusia țarului Nicolae I i-a venit lui Astolphe Louis Léonor, marchiz de Custine, după ce Alexis de Tocqueville, vizitând vastul necunoscut care era America în prima jumătate a secolului XIX, prognozase că viitorul aparține Statelor Unite și Rusiei.
Marchizul de Custine a plecat spre Rusia în 1839 cu gândul că va găsi o alternativă mai bună de guvernare. A plecat ca admirator al spiritului de ordine rusesc – dar călătoria i-a schimbat vederile pentru totdeauna.
Aristocratul francez a petrecut timp în Petersburg, Moscova și Iaroslavl. I-a displăcut capitala Rusiei imperiale, văzând în ea doar un oraș izvorât dintr-un om, și nu dintr-un popor. Dar marchizul a apreciat Moscova, anticipând că de acolo va radia o viitoare dominație rusească.
La aproape două secole de când au fost formulate, impresiile de călătorie ale marchizului de Custine rămân o lectură obligatorie pentru oricine încearcă să înțeleagă sufletul rusesc.
„Plecasem în Rusia cu gândul de a aduna argumente împotriva guvernării reprezentative, dar mă întorc de acolo partizan al constituțiilor”, notează aristocratul francez în volumul care conține aceste impresii, Rusia în 1839.
S-a spus despre cartea marchizului de Custine că a anticipat dictatura bolșevică. De fapt, rândurile sale doar au surprins predispoziția socială și culturală din Rusia către autocrație. Marchizul a fost intrigat, mai ales, de felul în care supușii țarului contribuiau la propria asuprire. Puterea absolută pe care acesta o avea era neverosimilă în Europa.
Plecat să găsească în Rusia ceva mai bun decât guvernarea reprezentativă, marchizul de Custine s-a întors cu o ipoteză care l-a transformat în vizionar: „Rusia vede în Europa o pradă ce îi va fi cedată, mai devreme sau mai târziu, prin vrajba dintre noi; ea ațâță anarhia în țările noastre, în speranța de a profita de pe urma unei corupții pe care o încurajează, fiindcă îi este prielnică intențiilor pe care le are.”
Un bestseller european la mijlocul secolului al XIX-lea, cartea publicată de marchiz în 1843 a fost interzisă imediat în Rusia. A ajuns în Europa de Est abia un secol și jumătate mai târziu, după căderea comunismului.
De unde vine și către ce se îndreaptă sufletul rusesc? Răspunsurile sunt căutate cu febrilitate în aceste zile în care puterea militară a Kremlinului s-a revărsat cu forța unui cataclism peste granițele Ucrainei. Acum aproape două secole, marchizul de Custine a privit cu un ochi de străin la Rusia – dar a înțeles suficient de bine ceea ce a văzut. Suficient pentru ca vederile sale să rămână, chiar și astăzi, cea mai bună fotografie a condiției imperiului de la Răsărit.
Pasajele folosite pentru acest episod din rubrica noastră săptămânală Pixul cu mină au fost selectate din traducerea în limba română a lucrării marchizului de Custine, ediție publicată de Humanitas în 2007 sub titlul Scrisori din Rusia. Rusia în 1839.
Rolul Rusiei în Europa
Curiozitatea ce mă împinge să văd Rusia și admirația pe care mi-o stârnește spiritul de ordine ce trebuie că veghează la administrarea acestui stat uriaș nu mă împiedică să judec cu nepărtinire politica ocârmuirii ei. Chiar dacă dominația Rusiei s-ar mărgini doar la pretenții diplomatice, fără a merge până la cuceriri, tot mi s-ar părea cel mai de temut lucru din lume.
Ne înșelăm cu privire la rolul acestui stat în Europa; potrivit principiului său constitutiv, ar întruchipa ordinea. Dar, după caracterul oamenilor, ar părea că propagă tirania sub pretextul de a îndrepta anarhia.
Negarea realității
Despotismul rus nu numai că nesocotește ideile și sentimentele, dar reface și faptele, luptă împotriva evidenței și învinge întotdeauna. Căci evidența însăși nu are apărători la ruși, la fel ca și justiția, atunci când stânjenesc puterea.
(…) Petru I și Ecaterina a II-a au dat lumii o lecție măreață și folositoare, pe care a plătit-o Rusia; ne-au demonstrat că despotismul nu este nicicând mai de temut decât atunci când pretinde că face binele, căci atunci își închipuie că prin intenții își face iertate faptele cele mai revoltătoare.
Îndurând violența
Oricum ar sta lucrurile, orgoliul nobilului moscovit ne sugerează perfect combinația neobișnuită din care s-a născut societatea rusă actuală: o îngemănare monstruoasă dintre vicleșugurile Bizanțului și ferocitatea Hoardei, o luptă între eticheta decadentă a Imperiului Târziu și însușirile sălbatice ale Asiei, zămislind statul uimitor pe care Europa îl vede azi ridicat și ale cărui influențe le va resimți poate mâine, fără a izbuti să-i priceapă resorturile.
(…) Rusia este așezată la granița a două continente; ceea ce vine din Europa nu este de natură să se amestece pe deplin cu ceea ce a fost adus din Asia. Până în prezent această societate n-a fost șlefuită decât îndurând violența și incoerența a două civilizații, puse față în față, dar mereu la fel de deosebite.
La dispoziția stăpânului
Doar la popoarele care se supun orbește stăpânul poate porunci sacrificii uriașe pentru a înfăptui foarte puțin. Prin urmare, spectacolul forțelor maritime ale Rusiei… nu mi-a pricinuit decât o impresie penibilă.
(…) Această improvizație despotică îmi stârnește un fel de teamă: nu teama de război, ci teama de tiranie. Marina nefolositoare a lui Nicolae I îmi reamintește de tot ceea ce era neomenos în inima lui Petru cel Mare, prototipul tuturor suveranilor ruși, vechi și moderni.
(…) Ce este Rusia de fapt? Rusia este o țară unde se pot face cele mai mărețe lucruri pentru rezultatul cel mai mărunt.
Soldați în căutarea cuceririi
Disciplina militară stăpânește Rusia.
(…) Această populație de automate seamănă cu jumătatea unei partide de șah; căci un singur om mută toate piesele, iar adversarul nevăzut este omenirea. Aici nu te miști și nu respiri decât cu încuviințarea sau din poruncă împărătească. De aceea, totul e posomorât și silit: tăcerea prezidează viața și o paralizează.
Aici omul nu cunoaște nici adevăratele bucurii sociale ale spiritului cultivate, nici libertatea absolută și brutală a sălbaticului, nici independența de acțiune a celui pe jumătate sălbatic, a barbarului; nu văd altă compensație pentru nefericirea de a te naște într-un astfel de regim decât visurile de semeție și speranța de a domina.
Rusul gândește și trăiește ca un soldat… un soldat cuceritor. Un soldat adevărat, oricare i-ar fi țara, nu este defel cetățean, iar aici mai puțin decât oriunde în altă parte; el este un prizonier pe viață, osândit să păzească prizonieri.
O țară ca un palat
Rusia este o națiune de muți: un vrăjitor a preschimbat șaizeci de milioane de oameni în automate, care așteaptă bagheta unui alt vrăjitor spre a renaște și a trăi. Țara aceasta mi se pare aidoma palatului Frumoasei din pădurea adormită: este strălucitor, poleit și magnific; nu-i lipsește nimic… decât libertatea, adică viața.
Răul disimulării se întinde aici mai mult decât ai crede: poliția rusă, atât de sprintenă când e vorba să chinuiască oamenii, este înceată când e vorba de a-i lămuri, dacă aceștia i se adresează când vor să deslușească vreun fapt îndoielnic.
Șerbul nu trebuie să protesteze
Un rus din clasa de jos este tot atât de mult bătut, pe cât este și salutat, în viața lui. Loviturile de vergea și înclinările din cap se folosesc, în porții egale, în educația socială a acestui popor, mai degrabă categorisit decât oblăduit.
În Rusia nu poți fi bătut decât aparținând unei anumite clase și de către un om aparținând altei anume clase. Aici bătaia este reglementată ca un tarif de vamă.
(…) În plină stradă, în plină zi, să omori un om în bătaie, înainte de a-l judeca, pare atât de simplu pentru publicul și zbirii din Petersburg. Burghezi, nobili, soldați și orășeni, săraci și bogați, mari și mici, distinși și țopârlani, bădărani și filfizoni, toți se vorbesc și se înțeleg pentru a îngădui să se săvârșească, în tihnă, astfel de fapte, sub ochii lor, fără să le pese de legalitatea celor petrecute.
În alte părți, cetățeanul este ocrotit de toată lumea împotriva agentului puterii care comite abuzuri; aici, agentul public este protejat împotriva dreptei plângeri a omului maltratat. Șerbul nu trebuie să protesteze.
Un regim vicios
Mi se spune, și iau de bun, că în temnițele submarine de la Kronstadt sunt închiși, printre alți prizonieri politici, și amărâți aruncați acolo încă din timpul lui Alexandru. Nenorociții aceștia sunt abrutizați prin chinuri cumplite, a căror atrocitate nimic nu o poate scuza sau motiva. (…) Orice s-ar spune, un regim care prin violența lui are nevoie să fie susținut cu asemenea mijloace este profund vicios.
Atunci când vorbește, despotismul este discret: nu există oare câte două nume pentru orice lucru în societățile omenești? Așa se face că în fiecare clipă ni se tot spune că nu există pedeapsă cu moartea în Rusia. A îngropa oameni de vii nu înseamnă a-i ucide!
Dumnezeu, în ajutorul poliției
Poporul rus trece drept foarte evlavios; fie, dar ce religie este aceea pe care îți este interzis să o propovăduiești? În bisericile rusești nu se predică niciodată. Evanghelia ar dezvălui slavilor libertatea. (…) Aici credința politică este mai neclintită decât credința religioasă.
(…) Bisericile sunt auxiliare excelente ale cârmuirii; îndatoritoare față de depozitarii puterii pământești, suverani sau magistrați, aspre față de supuși, ele cheamă pe Dumnezeu în ajutorul poliției; rezultatul imediat este sigur, și anume buna ordine în societate.
