Trebui să începem cu unele detalii despre acest curios autor, ziaristul Paul Lindenberg: a fost un mare gazetar și un bun scriitor german, trăind între 1859-1943.
Un aventurier, a călătorit în jurul lumii și a ajuns și în România Mică, în 1905. Un an mai târziu avea să publice o biografie a lui Carol I. În germană.
În română, cartea Carol I Regele României a fost tradusă inițial la Editura Ziarului Universului în 1915. Apoi – după Revoluție – o ediție nouă a apărut la Humanitas în 2003, sub titlul Regele Carol I al României, traducere de Ion Nastasia (republicată în 2008 și 2016).
Peste toate însă, Paul Lindenberg s-a remarcat în timpul vieții sale mai ales ca reporter de război, în Primul Război Mondial.
Textul acesta nu este însă despre publicistul german – ci despre primul rege al românilor și cum îl schițează (în tinerețe) biografia lui Lindenberg.
Carol, copil
Era liniște și cumpătare în menajul princiar, iar petrecerile zgomotoase, frecvente la alte curți princiare, lipseau cu desăvârșire.
Prințul Carol a fost un copil gingaș; vioiciunea tinerească era atenuată de un anumit calm, care s-a manifestat de timpuriu în felul lui de a fi; delicat la chip și cu un fizic aproape ca de fată, cu păr închis la culoare și ușor ondulat, el s-a bucurat totuși de o sănătate robustă.
Carol a dorit să-și dea examenele ca un oarecare
După încheierea studiilor la Dresda, prințul Carol a dorit să susțină la Műnster examenul de sublocotenent de dragoni (n.r. – cavalerie), lucru la care el, ca membru al casei de Hohenzollern, nu era obligat.
Principele Karl Anton, bucuros de conștiinciozitatea fiului său, a rugat comisia de examinare să nu se călăuzească după alte considerente, ci să-l trateze și să-l examineze pe prinț la fel ca pe oricare alt candidat.
Patru zile a durat examenul, care pentru prinț nu a fost fără emoții și care i-a prilejuit multe momente de neliniște, deoarece nu se mai supusese niciodată la o asemenea probă. A trecut-o însă cu calificativul “bine”.
Carol se remarcă în războiul prusacilor cu danezii
La încercuirea și luptele de la Fridericia, cea mai puternică fortăreață daneză, a luat parte alături de prințul moștenitor și prințul Carol, care s-a expus de repetate ori unui foc violent, astfel încât feldmareșalul Wrangler i-a interzis la un moment dat să se mai hazardeze în felul acesta.
Cu infanteria prusiană de gardă s-a înaintat apoi spre Dűppel, și prințul Carol a participat și aici la asaltul asupra fortificațiilor, însoțind spre victorie drapelele prusiene (…).
Cine l-a recomandat pe Carol ca principe al românilor
Împlinirea dorinței generale de a vedea un principe străin în fruntea statului român s-a izbit de tot felul de greutăți – nu în interiorul, ci în afara țării.
Contele de Flandra (n.r. – fratele regelui Belgiei) a refuzat numirea sa ca principe al românilor, în principal, desigur, din cauza împotrivirii lui Napoleon III (n.r. – conducătorul Franței). Acesta l-a întâmpinat pe conte, aflat la Paris în drum spre Nisa, cu cuvintele: “Nu-i așa că nu acceptați alegerea românilor?”.
Refuzul a fost comunicat puterilor europene la 27 februarie printr-o circulară. Cu toate acestea, guvernul român provizoriu a mai trimis ulterior o delegație la regele Leopold al Belgiei, care a declarat însă că fratele său nu s-a lăsat influențat de nimeni și a procedat după cum a crezut de cuviință.
Delegația s-a deplasat după aceea la Paris pentru a sonda atitudinea lui Napoleon față de un alt candidat princiar, și anume față de prințul Carol de Hohenzollern. Această alegere a fost de bună seamă sugerată chiar de împărat (n.r. – Napoleon III) datorită legăturilor de rudenie și a afecțiunii lui pentru prinț (n.r. – Carol avea pe atunci 26 de ani).
De ce a crezut Carol că România e o țară a viitorului
Viitoarea soție a prințului, regina Elisabeta, povestește în legătură cu această primă convorbire importantă (n.r. – cu liberalul I.C. Brătianu) un episod caracteristic, și anume că prințul Carol ar fi urmărit expunerea lui Brătianu cu o hartă a lumii în față, că în cele din urmă ar fi pus mâna pe creion și, arătând spre linia directă Londra-Bombay care traversează România, ar fi zis:
“Aceasta este o țară a viitorului!”
Din punct de vedere economic, prințul a dovedit aici o surprinzătoare clarviziune, care s-a împlinit prin organizarea în 1906 a liniei directe de navigație de la Constanța la Egipt.
În ce situație a găsit Carol principatele
n.r. – Carol a fost principe de la 1866 la 1881, când a devenit rege, după obținerea independenței față de turci (la 1877)
Trista situație internă se traduse printr-un împrumut din Franța contractat în condiții foarte dezavantajoase pentru țară, având în vedere că pentru 18.5 milioane de franci urmau să se ramburseze în 23 de ani 32 de milioane; dar, pentru a se acoperi cheltuielile presante, trebuia să se accepte aceste condiții grele.
Apoi se adăuga și faptul că, începând cu marile victorii prusiene, se trezise neîncrederea în cercurile conducătoare franceze, care până acum manifestaseră simpatie față de principe și țară. Acum însă, francezii se temeau că influența prusiană ar putea să devină dominantă în principatele dunărene.
Care au fost primele cuvinte ale lui Carol către români
La câteva zile de la preluarea domniei, principele Carol a emis către poporul român o proclamație cu următorul cuprins:
“Români! Căldura cu care m-ați primit mi-a dovedit că sunt într-adevăr între voi Binevenitul. Voi lucra necontenit spre a păstra acest titlu. Ajutați-mă prin iubirea și încrederea voastră. Nimic fără Dumnezeu! este divizia familiei mele.
Dumnezeu a zis: Ajută-te și te voi ajuta. Să ne ajutăm, dară, români, și Dumnezeu ne va ajuta. Carol”
