Sărăcia face rating de sărbători

Nu credem că a fost post de televiziune care să rateze stoarcerea unor lacrimi de la privitorii îndestulați pascal, prin prezentarea unor cazuri sociale. Problema n-ar fi în stimularea emoției, cât în ignorarea condițiilor care determină sărăcia extremă. La noi, în societate și în media, orice neînțeles are potențialul de a se transforma într-un neînțeles și mai mare.

0

Rețeta e simplă.

Se ia o familie săracă, de preferat una care merită, bună și umilă – să nu vedem persoane dependente, care mai și fumează sau, Doamne ferește, iau ajutor social.

Părinții povestesc cât le este greu. Cadrele se mută pe locuința aflată în paragină. Și apoi pe copii – e obligatoriu să existe copii.

Reporterul insistă cu întrebări importante – când ai avut ultima oară ciocolată? când ai mâncat ultima oară? În timpul discuției cu cei mici camera se mută din nou, pe părinții care plâng la rândul lor la auzul vorbelor propriilor copii.

Astfel de cazuri sunt scoase periodic de la naftalină, unde sunt puse la loc după fiecare sărbătoare creștină.

Împachetate sexy (așa ne-a spus nouă cineva într-o televiziune, că sărăcia nu e sexy, așa că trebuie să o potrivim din împachetarea conținutului jurnalistic) și livrate publicului vreme de câteva zile, cât se presupune că ar trebui să țină empatia festivă, aceste cazuri revin în anonimat și în necunoaștere în restul anului.

Pentru și mai mult sexy de sărbători, postul TV poate găsi o familie monoparentală. Îl roagă pe părinte să prăjească niște cartofi și să-i pună într-o farfurie. Apoi se filmează cum cinci persoane servesc timid câte un cartof pai.

La final camera se închide, profesioniștii media și-au făcut treaba, pauperii au servit cauza, Doamne-ajută, ura și la gară.

Spoiler (nu citiți dacă nu vreți să aflați adevărul): acești oameni expuși de dragul rating-ului sunt la fel de săraci tot anul. Doar că în restul zilelor nu-i caută nimeni să-i întrebe ce au mâncat, dacă au de muncă sau dacă copiii au cu ce merge la școală.

Și-n restul zilelor nu întreabă nimeni de ce din cadru lipsesc autoritățile. În rarele ocazii în care sunt chestionate, reporterul nu întreabă de fapt nimic, le lasă doar să-și facă campanie: vom face, îi vom ajuta, vom rezolva.

» În aceste materiale de presă nu merge nimeni la asistentul social din zonă să-l întrebe când a fost ultima oară în vizită la familia respectivă.

» Nu întreabă nimeni la direcția socială a primăriei dacă acei oameni sunt într-o evidență, dacă există un plan edilitar pentru scoaterea lor din sărăcie.

» Nu întreabă nimeni primarul despre cum colaborează structura edilitară pe care o conduce cu Agenția Județeană pentru pentru Ocuparea Forței de Muncă și cu alte instituții județene.

O familie aflată în sărăcie extremă trăiește, în majoritatea situațiilor, într-o zonă marginalizată alături de multe alte familii aflate în aceeași situație. Așadar, în zonele acestea nu ar trebui să existe doar un asistent social, ci și un mediator școlar și unul sanitar. Toți integrați într-un sistem capabil să ofere servicii sociale integrate. Asta pe hârtie.

În realitate, dezinteresul administrațiilor locale când vine vorba de astfel de prestații – care nu au legătură cu borduri, becuri, bazine, podețe sau iepurași pascali (lucrări de infrastructură sau ornamentale) – e cauza favorizantă a multor pungi de sărăcie.

Să pui întrebări autorităților și să verifici astfel de lucruri înseamnă să abordezi sistemic sărăcia, să muți puțin camera de pe cei aflați în nevoi pe cei care le întrețin starea de perpetuă nevoie.

Nu poți ignora cum arată sărăcia. E normal să vrei să o descrii – și e bine ca autoritățile și cetățenii să o vadă. Dar jurnalismul nu se poate reduce la asta, nu poate fi un simplu suport de microfon pentru relele sociale care bântuie această țară.

Jurnalism înseamnă să înțelegi condițiile și cauzele care determină și întrețin sărăcia ca fenomen social. Iar în România, sărăcia e cel mai mare fenomen social. Să ratezi înțelegerea ei înseamnă, în ultimă instanță, să-i alimentezi și mai mult circuitele.

Deloc puține dintre aceste circuite sunt instituționale, nicidecum personale.

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

Perfectul acrobat
O lectură pe care aș recomanda-o în fiecare săptămână până în ziua alegerilor pentru Parlamentul European ca să înțeleagă toată lumea cine este Rareș Bogdan, omul care deschide lista PNL la europarlamentare.

În căutarea lui Gică
Gigă este bărbatul ucis în 2018 în Suedia. Gigă era cerșetor, așa cum sunt și românii dintr-o pădure suedeză la care au ajuns jurnaliștii Libertatea. Reporterii cotidianului încearcă acum să-i recupereze povestea. Iar asta înseamnă inclusiv cum au ales să gestioneze crima autoritățile suedeze.

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun

O carte
Înainte de tăcere, de Ernesto Sábato, Editura Rao

O altă carte
Douăsprezece povestiri călătoare, de G.G. Márquez, Editura Rao

Un film cu super-eroi
Ultimul Avengers.

Un film românesc
Cap şi pajură. De Nae Tănase. (Şi) cu Florin Salam.

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

1 Mai muncitoresc? Mai încercăm.
AICI.

Libertatea presei și a oamenilor săi

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.