Sarbatoarea singuratatii, chinul virtutii

Exista oameni care cu greu invata sa traiasca singuri, la fel cum exista cei carora le e imposibil sa coabiteze. Si mai exista inca doua categorii: cei care trec prin grele singuratati revelatoare inaintea gasirii echilibrului si cei care isi pierd echilibrul atunci cand se trezesc scosi din confortul iluziei unei relatii.

1

Singuratatea e nu numai cauza de depresie, dar si debutul unei grele boli care genereaza una dintre cele mai insidioase lupte pe care fiecare le duce – la un moment dat in viata – contra sa. Poate cea mai buna lectie a singuratatii e finalitatea propriului echilibru.

Dar asta e un punct la care nu se ajunge prea usor. Necesita vointa, efort, disperare, crize si nopti albe, care toate te imping in cea mai neagra din tenebre, unde, odata ajuns, nu ai alta varianta decat sa te uiti cu sinceritate la propriul sine si sa inveti sa coabitezi cu tine. Sa inveti, pas cu pas – uneori cu ajutorul unor terti – sa te accepti si apoi sa te tolerezi si sa devii mai putin aspru cu tine.

Apoi mai inveti ca binele tau nu e legat de altii, ci ca depinde strict de tine si ca a venit momentul sa faci tot ce iti sta in putere sa iti fie bine. Nu e deloc usor, lupta e perfida pentru ca nu exista dusman mai mare decat propriul sine. Orice mica victorie e urmata de cadere, dar e necesara. Orice victorie atrage, inevitabil, o alta. Iar toate adunate duc in final la o forma de bine, de echilibru si, de ce nu?, de fericire.

Asa ca, doamnelor si domnilor, la inceput de primavara, dati o sansa si singuratatii! S-ar putea sa fie castigatoare!

Noi dam o sansa unor randuri de recomandari, mai jos.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • Pentru ne-matinali

Pentru mine e imposibil sa ma trezesc devreme. Si atunci cand o fac sunt irascibila intreaga zi. Iata cateva trucuri pentru o trezire impecabila si energica, la rasaritul soarelui.

  • Stereotipuri care ne plac

Asa stapani, asta pisici! AICI.

  • Despre frica si singuratate

Cu Adrian Schiop. AICI.

 

Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei

  • Un film ca o poezie cruda

AICI.

  • Un film necesar

De ce eu?

  • O carte

„Femei singure” de Cesare Pavese.

  • O aniversare

Vlad Stoicescu, marele nostru ziarist, a implinit, pe 1 martie, o varsta care e mai bine sa nici nu fie mentionata. Am trecut si eu prin varsta asta – nu e ce trebuie.

Povestea e asa: era prin 2008 cand imi ceream dreptul la independenta, la neamestecul in treburile interne ale departamentului care urma sa devin la „Evenimentul zilei”. Mi s-au ingaduit doi oameni, doi colaboratori. I-am ales dintre cunoscutii mei de la o facultate recent absolvita. Vlad si Adrian, in prezent pe la Viena, doctorand, bine, baiat destept nu ca noi (ne-a abandonat de altfel in plin reportaj pe Strada Invalid Ion Suliga – cred ca a avut o reveleatie binecuvantata), au fost aceia. Li s-a spus, initial, Google si Yahoo.

Ziaristii erau pe vremea aceea prosti si nu credeau in viitorul internetului. Vlad se misca natural prin meandrele concretului on-line. Au trecut anii si domnul Stoicescu s-a dovedit a fi o alegere inspirata, a devenit un gazetar mai bun decat mine, cum au devenit toti cei carora le-am deschis usile redactiilor. Nu a aflat niciodata ca de cel putin trei ori mi-am prezentat demonstrativ demisia ca sa-si incaseze ei lefurile de colaboratori, cred ca erau lefuri de 700 de lei pe luna. Si o faceam pentru mine, nu pentru ei – aveam nevoie mai ales de domnul Stoicescu. Nu m-as fi descurcat fara el.

Pe vremea aceea i se spunea de altfel Vlad Alexandru. Avea doua nume de familie, iar eu am insistat pentru Stoicescu, caci Vlad Alexandru parea un exces de prenume. Imi pare rau, domnule Octavian Alexandru-Stoicescu!

Lui Vlad i s-a mai spus „Hipsterul Blanos” (copyright: Horia Ghibutiu), i s-a mai spus si „Junele Stoicescu”, desi, cu anii, s-a dus dracului si toata junetea noastra.

Am petrecut multe zile si chiar nopti in delegatii cu domnul Stoicescu – in Germania, la Bonn, dar si la Munchen, intr-o pensiune dintr-un sat uitat de lume, pensiunea „Ponor”, intr-un hotel de lux dintr-o statiune de pe litoralul Marii Negre, in anticamera leprozeriei din Tichilesti, un splendid hotel mediocru din Tulcea. Am fost si in vacanta impreuna – tocmai pe la Amsterdam. M-a gazduit la el acasa, la Focsani, iar familia sa mi-a dat mancare.

Avem impreuna, in aceeasi masina, mereu a lui, mii de kilometri. Intr-un avion, ne-a pus stewardul sa stam in dreptul usilor de urgenta, marturisindu-ne cu toata sinceritatea ca toata treaba asta e o vrajeala si ca daca pica avionul oricum murim toti. Da, da, asa ne-a spus. „Dar voi sa fiti seriosi!”. Am fost.

Intr-o vara, la Bonn, am convenit amandoi, atinsesem un nivel in meserie dincolo de care nu putea urma decat coborarea. Facusem cel mai bun subiect al nostru, o stiam, si nu avea ce sa mai urmeze – si nici n-a mai urmat. Eram fericiti, fericirea trecatoare, pasagera, a reporterilor cu misiunea implinita. Am baut bere si sucuri marca Fanta.

Altadata, la Munchen, am luat un micut dejun antologic, despre care inca se mai vorbeste. Aveau de toate nemtii, numai sirop de artar si inca un produs de care nu-mi mai amintesc, dar sigur isi aminteste Vlad, caci e si bucatar feroce, n-aveau. Le-a fost rusine germanilor de aceste lipsuri. Aveau si sampanie! Auziti dumneavoastra – sampanie la micut! La sfarsit, cand ne ridicam de la mese, ne aplaudau chelnerii pentru efortul depus de a degusta toate produsele. Toti cei care ne cunosc stiu cat de important este micutul dejun in viata unui reporter harnic.

Apoi, ne-am despartit ziarele si vietile. Am devenit chiar adversari editoriali, ne-am infuriat la culme unul pe celalalt, am avut opinii radical diferite si probabil ca inca le mai avem. Firile noastre – el un taciturn riguros, eu un exuberant cu acces usor la iluzii rapid spulberate de realitate – nu se intalneau decat in deznadejde. Ne aruncam usor in bratele Cassandrei dezamagirilor pe care viata si meseria noastra nu incetau sa ni le ofere.

Apoi, ne-am regasit, el m-a chemat la Dela0.ro, eu nu puteam sa il refuz, am scris iar reportaje impreuna, am devenit „Stoicescu si Craciun”, si era mai bine asa, niciodata nu mi-a placut prim-planul. Am scris si zile, am scris si nopti. Mi-l amintesc dupa o delegatie la Dunare adormind pe podeaua garsonierei mele din mahalaua Teilor dupa ce cautase indelung una dintre acele metafore care doar lui ii ies.

L-am admirat intotdeauna pentru echilibrul sau si succesul la reprezentantele sexului frumos, iarta-ma Diana!, de care, Dumnezeu e sus si vede, n-a abuzat niciodata.

Ce vreau sa spun este ca Vlad mi-a fost un partener textual de nadejde in toti anii acestia. Sunt sapte ani – iata! – prima data am fost impreuna la Scornicesti, ultima data vineri, alaltaieri, acasa la Bacovia si la Arghezi, la Martisor.

Si ce mai vreau sa spun este ca, desi ne-am uitat de atatea ori diferit la presa si la viata, a existat intotdeauna ceva mai puternic decat aceste divergente, o baricada mai inalta. Pentru mine, acel ceva a fost respectul pe care, chiar si atunci cand luptam in alte razboaie, nu am incetat sa i-l port.

La multi ani, Vlad.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Presedintele familiei Cocos-Udrea

Acum 2500 de ani, cand Scoala lor strangea primii adepti cultivand un stil de viata auster, reintors la conditia naturala, aproape animaliera a omului, cinicii credeau ca nu poti spune despre un lucru decat un singur lucru – anume ca acel lucru este ceea ce este. Cinicii credeau, de exemplu, ca omul nu poate fi altfel caracterizat decat ca fiind un om; la fel pomul este pom, binele este bine, iar raul – rau.

In anul de gratie 2015, cinicul Traian Basescu, fost presedinte al Romaniei vreme de doua mandate pe care nu putini le-ar caracteriza ca sfidatoare, reinterpreteaza partitura conditiei naturale, animaliere a omului, spunand despre toate lucrurile un singur lucru – ca el le-a facut bine, cinstit, corect. Venind de la Traian Basescu, nici macar evidentele nu mai sunt ceea ce sunt – ele devin marci ale cinstei si corectitudinii fostului presedinte. La capatul acestui exercitiu numai Traian Basescu ramane Traian Basescu.

Iata, de pilda, ce rosteste despre posibila finantare a campaniei sale prezidentiale din bani furati sau primiti spaga: „Mi-ar parea rau, dar nu exclud, eu spun de mult ca trebuie schimbata legea de finantare a partidelor”. Cu alte cuvinte, vreme de 10 ani atotputernicul Basescu n-a gasit resorturile de a determina aceasta schimbare, desi chestiunea e pe agenda publica de cand Adrian Nastase a fost trimis in judecata pentru finantarea campaniei sale din 2004 pe spinarea companiilor de stat – mai tineti minte „Trofeul Calitatii”, nu?, caci aparent domnul Basescu l-a uitat.

Doamna Elena Udrea, asumata de fostul presedinte ca fiind „cea mai mare investitie a mea”, graieste pe acelasi ton: stia ca Dorin Cocos finanteaza campaniile electorale ale PDL, dar se apara spunand ca „asa se face, intrebati-i si pe Ponta si Iohannis”. Exact acelasi lucru il spunea odinioara Adrian Nastase: ca e ridicol sa fie el condamnat pentru un lucru practicat in egala de masura de toti ceilalti.

Cam asta e capacul pus de tandemul Basescu-Udrea pe reforma justitiei, asumata – nu fara lipsa de temei – ca fiind printre lucrurile castigate de Romania in ultimii ani.

Cum se-ntampla la noi, castigul e doar pe jumatate, caci orice lucru poate fi exact ceea ce se vede, dar si altceva. „Mi-ar parea rau, dar nu exclud”, in termenii lui Traian Basescu, care a uitat totusi sa ne spuna daca regreta in egala masura frauda din bani publici facuta de Monica Iacob Ridzi in contul fiicei sale, Elena – chestie care nu poate fi exclusa pentru ca exista in dreptul ei toate evidentele.

Cu siguranta, insa, nu regreta domnul Basescu Gala Bute, eveniment privat organizat de doamna Udrea pe bani publici despre care fostul presedinte spune cu toata convingerea ca a fost in regula. „E ridicol sa spui ca Udrea a luat bani”, conchide Traian Basescu, uitand sa mai excluda altceva: anume ca acolo a fost, inainte de toate, o frauda de utilizare a resurselor publice.

Chiar si in eventualitatea in care nimeni n-a luat niciun leu pentru sine din Gala Bute, organizarea ei n-avea de ce sa fie finantata de la buget. Ministerul doamnei Udrea doar a mascat toata povestea ca fiind „servicii de promovare a brandului turistic”. De fapt, sumele virate din buzunarul fiecarui cetatean roman au fost utilizate, simplu, pentru organizarea unei gale de box profesionist. La fel de bine, ministrul Udrea putea sa-i organizeze domnului Basescu ziua de nastere.

E foarte posibil ca, la final, fostul presedinte, mancat si baut, sa fi spus pe un ton vesel ca i-ar parea rau sa afle ca propria sa serbare s-a facut cu „fonduri dubioase”.

Si daca intr-un viitor mai apropiat sau mai indepartat chiar se va stabili ca Traian Basescu s-a ales presedinte cu banii de spaga ai familiei Cocos-Udrea sau ai altora, lucru regretabil dar nu de exclus, nu va nelinistiti. Macar un lucru va ramane ceea ce este: Traian Basescu chiar a fost presedintele Romaniei.

  • Un vestigiu

Saptamana trecuta, mi-a parvenit prin intermediul postei electronice facsimilul unui document de demult. Va povestesc.

Sa fi fost prin 1914 cand un „comitet de ctitorire” din orasul Mangalia s-a constituit in vederea ridicarii unei biserici, reusind sa-l atraga in chestiune pe insusi Regele Carol I, devenit ctitor-fondator al viitorului stabiliment religios.

Razboiul mondial si anii zbuciumati ai Romaniei dodoloate de dupa conflict au facut, insa, ca ridicarea bisericii sa se amane ani si ani. Intr-un final, in primavara anului 1929, lucrarea este terminata chiar pe amplasamentul unde cu un deceniu in urma prima Biserica cazuse sub tirurile a peste doua sute de ghiulele, azvarlite din largul marii de pe un vapor inamic, in timpul razboiului.

Documentul inaugural e din 2 iunie 1929 si consemneaza ca sfintirea bisericii s-a facut in acea zi sub privirile Altetei Sale Regale Principesa-Mama Elena si ale marelui istoric Nicolae Iorga.

La finalul documentului inaugural, mai multe semnaturi, ale celor care contribuisera substantial la ridicarea lacasului de cult. Printre ele, in partea de jos a actului, Stefan Stoicescu, strabunicul meu din partea mamei.

Stefan Stoicescu e un fel de figura legendara in povestirile mamei, un personaj cu o prezenta „larger than life”, cum se zice astazi, in vremurile stranepotului. Unul dintre cei mai bogati oameni din Mangalia, Stoicescu avea un lant de restaurante-braserii si pescarie, trasura, mai tarziu o masina – si-n anii ’20 masinile erau precum navetele spatiale care ne duc astazi in spatiu -, ba chiar pistol.

Se povesteste ca, inarmat si furios, Stefan Stoicescu a rascolit intr-o seara Mangalia, cautandu-si fiica fugara, indragostita si gata sa-si lase familia pentru alesul ei. Stoicescu nu i-a gasit pe cei doi, deci nu stim cu oarecare certitudine c-ar fi folosit vreodata pistolul ala.

Strabunicul meu a murit in toamna anului 1944, inainte de terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Mama imi povestea ca simtise adierea istoriei, intuind ca pentru cei ca el nu mai urma nimic bun in anii ce veneau. Isi ruga adesea sotia sa fuga, pur si simplu, in alta tara. N-a mai apucat. Pe undeva, mai bine: nu si-a vazut, astfel, nici toata averea si statutul confiscate, evitand – foarte probabil – si moartea in puscarie.

Ma uit la semnatura lui ondulata si nu pot scrie altfel decat parafrazandu-l pe Geo Bogza: e vineri, 27 februarie 2015, ma cheama Vlad Stoicescu, am aproape treizeci si unu de ani, iar lumea si viata mi se par fantastice, de neinteles.

1 COMENTARIU

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.