Schizofrenii publice

Constatarea stării serviciilor noastre publice se face de parcă un ghinion perpetuu ne-ar fi lovit societatea și n-avem decât să acceptăm, să sperăm la mai bine și să mergem oarecum veseli mai departe.

0

Instituțiilor noastre publice le place să le fie pomenite numele și faptele când fac controale de formă în domeniile lor de competență ori când împart la ocazii festive, din preaplinul lor bugetar, atenții materiale.

Dar instituțiilor noastre publice nu le mai convin situațiile în care numele și faptele le sunt invocate în contexte de responsabilitate – de pildă atunci când e de judecat abuzul fizic comis asupra unui elev de 10 ani de către preotul-profesor de religie sau când sunt de stabilit vinovățiile administrative la moartea unui preșcolar de 3 ani căzut în fosa toaletei din curtea școlii.

Activitatea instituțiilor noastre publice este, de cele mai multe ori, un caz de selecție negativă: importante pentru înțelegerea obiectivă a existenței lor sunt exact lucrurile de care se derobează, nicidecum cele pe care și le asumă!

Sărbătorile pascale sunt la orizont, iar unele primării și consilii locale au împărțit deja obișnuitele pungi cu dulciuri în grădinițele și școlile patriei. Mesajele din felicitările însoțitoare n-au lăsat nici de această dată loc de dubiu: edilul-iepuraș chiar e vrednic de pomenire.

Printre responsabilitățile primăriilor și consiliilor locale nu se află defel plăsuțele cu produse zaharoase – dar structurile edilitare pregătesc din timp împărțirea lor, adoptând decizii de alocare bugetară, derulând achiziții publice, mobilizând structurile instituționale pentru a distribui atențiile festive.

Printre responsabilitățile primăriile și consiliilor locale se află totuși chestiuni ceva mai puțin plăcute și dulci, precum administrarea bazei materiale școlare – dar aceleași structuri edilitare ignoră în cele mai multe cazuri năruirea fizică a clădirilor și serviciilor publice.

» De primele – de plasele cu dulciuri – autoritățile sunt bucuroase să se ocupe.

» De ultimele – de obligațiile administrative – aceleași autorități nu mai sunt așa încântate, ba chiar își iau puterea de a nega cu totul că ar fi avut vreo responsabilitate atunci când se produce vreun dezastru în aria lor de competență.

Iresponsabilitatea publică a ajuns atât de mare încât suntem, la propriu, în situația în care autoritățile din educație refuză să-și asume dezastrul din unitățile de învățământ, autoritățile din sănătate nici nu vor să audă de starea spitalelor, autoritățile din transporturi nu văd care-i legătura lor cu situația infrastructurii, și tot așa.

Constatarea stării serviciilor noastre publice se face doar la modul general, de parcă un ghinion perpetuu ne-ar fi lovit societatea și n-avem altceva ce să facem decât să acceptăm, să sperăm la mai bine și să mergem oarecum veseli mai departe.

Între două dezastre (de care nu e vinovat niciodată nimeni) oricum nimerește sigur vreo sărbătoare religioasă, cât să se împartă iar atențiile electorale cetățenilor încă rămași în viață.

O fi dezastru în țara noastră, dar cineva trebuie totuși să conducă!

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Oana Dan

Un articol
N-ai cum să citești și să nu te enervezi. Știu cabinetul doamnei, am locuit o vreme în zonă. Nu i-am trecut pragul niciodată, n-am încredere în clinicile medicale de bloc. Cazul însă e înfiorător, iar reacția autorităților nu e doar revoltătoare, ci și plină de nesimțire.

Un interviu mai vechi
Dar la fel de actual și de interesant. Cu Jonathan Franzen, firește. De reținut rândurile și gândurile despre rușine.

Cum să discuții în contradictoriu, dar constructiv
AICI.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

Iadul pe pământ
Despre copiii obligați să se prostitueze de la zece ani. O lume în care copiii au înțeles repede că e “mai bun” clientul-turist decât cel local pentru că interacțiunea cu cel dintâi nu presupune și violență.

Fața tânără a radicalismului francez
Un “imigrant bun” de 23 de ani se luptă cu “imigranții răi” și duce mai departe radicalismul lui Marine Le Pen.

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun

O carte
Și, deodată, la ușă bate cineva, de Etgar Keret, Editura Humanitas Fiction.

O altă carte
Inima îndrăgostită, de Marilyn Yalom, Editura Nemira.

Și încă o carte
Povestea secretă a speciei umane, de Christine Kenneally, Editura Humanitas.

Și încă una
Istoria albinelor, de Maja Lunde, Editura Humanitas Fiction.

Ultima, și gata
Două veacuri de populism românesc, Editura Humanitas.

O mini-serie documentară
Our planet. Netflix.

Și încă una
The Vietnam War. Tot Netflix.

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

De ce contează pentru atât de mulți incendiul de la Notre-Dame
AICI.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.