Se discută iar în aceste zile despre condiția școlii românești. Dar dezbaterea publică nu e despre precaritatea condițiilor materiale din învățământ sau despre calitatea scăzută a actului de educație. E despre autoritatea pierdută a cadrelor didactice lăsate fără mijloace punitive.
Nu-s puține vocile care susțin că, lipsit de puterea usturătoare a nuielei, de greutatea palmei și a vorbei de ocară, profesorul a ajuns la cheremul elevului derbedeu. O bună parte a societății consideră că un sistem educațional funcțional e acela în care profesorul poate sancționa la discreție, în care respectul elevului e dat de teama față de profesor.
O astfel de abordare pedagogică domina sistemul educațional românesc la finalul secolului XIX și începutul secolului XX. Filosofia a continuat să lase urme chiar și în sistemul actual, creând o adevărată mitologie a profesorului providențial care urechează elevul obraznic pentru a-l aduce pe drumul cel bun.
La final de secol XIX, când s-a pus prima dată în discuție renunțarea la practicile pedagogice violente, nemulțumiții au avertizat că i se ia învățătorului puterea de a inspira în școlari respectul cuvenit.
Ideea educației care disciplinează, inclusiv prin mijloace fizice, are rădăcini adânci în cultura socială autohtonă. E interesant de observat cum poncifele pedagogiei-ca-act-de-corecție se rostogolesc de la generație la generație.
Pentru acest episod al rubricii Pixul cu mină ne-am întors în urmă cu un secol pentru a reconstitui fundamentele credinței românești că educația nu se poate face fără nuia și palmă.
Am documentat acest articol cu ajutorul unor publicații precum Foaia poporului, Tribuna Poporului sau Curentul. Ne-am folosit și de anuarul unei școli gimnaziale din Brașov.
Categorii de pedepse admisibile în școală
Cele mai obișnuite pedepse sunt grupate în patru categorii principale.
Pedepse de onoare
prin dojană exprimată printr-o privire dezaprobatoare, cu grai viu în fața clasei, între patru ochi, în scris în ziarul clasei comunicată în scris părinților
prin separarea elevului de ceilalți colegi ai săi avizându-i un loc separat în clasă, făcându-l să iasă din clasă
prin lipsirea elevului de funcțiunile de onoare sau de favorurile avute în trecut
Restrângerea libertății
prin silirea elevului a se prezenta la locuința învățătorului
prin reținerea lui în clasă, după orele de școală
prin arest acasă
prin carcer
Pedepse corporale
Unii susțin că astfel de pedepse sunt barbare, pentru că uneori degenerează în maltratare sălbatică. Cu toate acestea părerea majorității susține că nuiaua are efect binefăcător față de elevii claselor inferioare în cazuri de încăpățânare sau de răutate. Pedeapsa are să o execute profesorul, dar nu în prezența celorlalți elevi.
Ca astfel de pedepse să nu vină prea des, profesorul are să facă arătare directorului, după ce a executat pedeapsa, iar directorul poate opri un timp oarecare folosirea nuielei de către respectivul profesor, dacă el a abuzat de acest mijloc de disciplinare.
Unele corpuri didactice recomandă ca mijloc extraordinar și palma față cu elevii din clasele inferioare, mai ales în cazuri de obrăznicie. Aplicată momentan și fără a ne înfuria, are efect minunat.
Îndepărtarea elevului din institut
Cea mai grea pedeapsă recomandată spre aplicare numai față de acei elevi pentru care nu mai există nici un mijloc de îndreptare, fiindcă moralicește sunt prea decăzuți și tolerați mai departe în școală ar învenina și elementele sănătoase. (Anuarul Gimnasiului Mare Public, Brassó, 1904)
Să pedepsim copiii?
Este de neapărată trebuință bâta pentru copil sau nu?
Despre pedeapsa corporală sunt diferite vederi și în școală și în familie, cum anume să se aplice. O parte condamnă aplicarea bățului peste tot, o altă parte susține bățul. Cum sămânța însă nu se poate sămăna mai bine la începutul primăverii, așa să nu cruțăm nuiaua în primii ani ai vieții, de vom împărți mai des nuiaua la timpul potrivit, mai puțină trebuință vom avea mai târziu de acest mijloc.
În două cazuri va trebui să observăm o precautiune întru aplicarea pedepsei.
Dacă copilul ajunge în etatea când i se deșteaptă simțul de onoare, demnitatea atunci pedeapsa corporală nu poate fi aplicată. În cazul acesta ea se privește ca un act de brutalitate. O palmă poate în anii aceștia, să producă adâncă amărăciune și scene dezastruoase care produc o sfâșiere între elev și magistru pentru totdeauna.
Cumpăna înțeleaptă să domine la toate pedepsele. Să căutăm ca să ne fie posibil a evita pedepsele. (Tribuna Poporului, ianuarie-iunie 1902, nr. 1-119)
Pedepse turcești
Ca pedepse în școala poporală se iau:
- a lăsa școlarul să stea în picioare
- a-l scoate din șirul școlarilor
- a-l opri după prelegeri în clasă
Numai dacă aceste feluri de pedepse rămân fără efect vin:
- cele corporale, care se efectuează cu un băț vânjos încet și cu multă grijă. Copiii în vârstă până la 5 ani conform principiilor educațiunei se pedepsesc ici-colea cu pedepse corporale, căci ei nu știu ce se cuvine și ce nu se cuvine. Atâta însă știu, că dacă fac rău urmează pedeapsă. Crescând și ajungând la vârsta școalei, s-a dezvoltat în ei simțirea și sunt de ajuns unele cuvinte dojenitoare ori pedepse ușoare, ca ei să asculte. Durere însă, în cele mai multe cazuri este educațiunea de acasă greșită și învățătorul este silit a lua refugiu și la pedepse corporale neconsulte.
Neconsulte ar fi:
- pălmuirea peste cap
- baterea cu cartea ori pumnul
- împingerea, tragerea de păr ori de urechi, darea de palme, poreclirea, înjurarea. Astfel de pedepse turcești și murdare să iasă din școala poporală română, căci nu corespund inteligenței învățătorului din secolul al XIX-lea.
(Foaia poporului, 1899, nr. 1-52)
Apel pentru pedepse umanitare
Ne aducem aminte, că în copilăria noastră erau copiii de școală supuși la fel de fel de pedepse. Ba-i puneau să stee în genunchi pe grăunțe, ba le da cu linia în palmă ori pe vârfurile degetelor, ba îi bătea cu virgașul peste pielea goală. Din aceste cauze fugeau copiii de la școală. S-a văzut că bătaia corporală nu este mijloc practic de educațiune.
(…) Văzând pedagogii că acest lucru e degradator pentru om, au propus ministerelor ca prin lege să scoată din școală pedepsele corporale și să le înlocuiască cu pedepse umanitare. Așa s-au scos pedepsele corporale din școlile tuturor popoarelor civilizate din Europa.
Vor fi poate învățători care vor zice că nu-i dreptate, că se ia învățătorului puterea de a inspira în școlari respectul cuvenit. Tot vor mai fi învățători și pe la noi care nu se pot debarasa de răul obicei de a folosi pedepse corporale. Ne simțim îndatorați a le atrage atenția asupra relelor urmări ce provin din acelea.
Dezbrăcând copilul în fața conșcolarilor lui, îl faci de se tâmpește simțul de pudoare al lui și al conșcolarilor, ceea ce e o crimă, un păcat. Prin bătaia cu virgașul peste pielea goală facem copilului dureri. Și nu avem drept să i le facem, că ne stau la îndemână alte mijloace de corijare mult mai sigure și fără dureri corporale.
Copilul bătut nu pricepe că bătaia a meritat-o, ci crede că l-ai bătut din simplul motiv că ești mai tare. Deci se va pune și va bate și el pe cei mai slabi decât el.
S-au cam lăsat învățătorii de bătaia cu joarda peste pielea goală, dar unii nu se pot abține de la tragerea de urechi și de păr, de la palme peste cap, de la pumni în spate, de la ghiolduri în coaste, de la bătăi peste degete. Acestea sunt și mai periculoase din unele puncte de vedere, decât chiar bătaia cu joarda pe șezut.
(…) Cel rău nu trebuie să rămână nepedepsit, numai că nu cu bătăi corporale. (Foaia poporului, 1899, nr. 1-52)
Patriarhul Miron Cristea despre recompense și pedepse în școala primară
În general remunerațiunile sunt urmările plăcute ale binelui, precum pedepsele urmările neplăcute ale răului. Atât unele cât și altele sunt ori naturale (care vin de la sine), ori pozitive (aplicate în mod artificial).
Deoarece însă în cursul natural al lucrurilor prea des se întâmplă tocmai contrariul, adică apare binele acompaniat de urmări neplăcute și răul de plăcute, – așa nu ajung remunerațiunile naturale, întrucât nu se ivesc deloc sau apoi foarte târziu. Astfel se naște necesitatea remunerațiunilor și pedepselor artificiale, pentru a conduce voința slabă, dând mijloacelor de educațiune ponderea necesară.
(…) Dacă remunerațiunea nu se promite și vine copilului pe neașteptate, e mai puțin de temut, că se vor întări în sufletul lui pofte, ce pătează curățenia activității lui morale. Educatorul priceput dă intenționat remunerațiunii numai în mod excepțional o formă externă. Altcum însă se mulțumește cu cea mai ideală formă a răsplătirii, cu mulțumirea internă a copilului ascultător, diligent și brav, ori cel mult cu o scurtă laudă.
Periclitarea curățeniei unei acțiuni morale este mai mare când răsplata este ceva extern – o piesă de bani, un obiect.
(…) Pedepsirea reclamă precațiune și mai mare. Necondiționat este de înconjurat la alegerea mijloacelor de pedepsire tot ce poate strica elevului în privința corporală ori spirituală, cu deosebire însă aceea ce-i omoară simțul de onoare.
Batjocorirea, insultarea și înjurarea sunt nedemne de educator, și de aceea nu se pot număra între mijloacele de educație. Asemenea sunt neadmisibile punerea în genunchi și scoaterea afară, ori, inducerea în cartea de rușine. Pedepsirea sumară a clasei întregi este a se aplica mai rar. Că elevul pentru lipsă de pricepere, nu poate fi pedepsit, se înțelege de la sine. (Curentul, decembrie 1938, nr. 3892-3920)
