Semnale cu fum

Constatam iar, post-evenimente, ca multe din lucrurile care ar trebui sa salveze in Romania mai degraba condamna. Bilantul furtunilor abatute la sfarsitul saptamanii trecute asupra zonei de vest a tarii lasa si un inventar nevazut al procedurilor declansate in caz de urgenta. Pe care, se vede treaba, nu prea le stapanim.

0

Opt persoane decedate si 137 ranite. Cincisprezece judete afectate si 212 localitati in care vijeliile au produs pagube materiale. Acesta e bilantul furtunilor violente care s-au abatut la sfarsitul saptamanii trecute asupra zonei de vest a tarii. Bilantul vizibil, asadar – intrucat exista si un inventar nevazut, la fel de tragic, al tuturor procedurilor si mecanismelor declansate in caz de urgenta.

A devenit redundant sa constatam, post-evenimente, ca o multime din lucrurile care ar trebui sa salveze in Romania mai degraba condamna.

Sa ne gandim la Colectiv, de pilda: aproape toate rotitele interventiei de urgenta s-au dovedit nefunctionale, de la salvarile care au preluat in prima instanta ranitii, pana la spitalele care i-au gazduit ulterior. Vijeliile din vestul tarii lasa acum aceeasi senzatie de gestiune arbitrara: cine a avut noroc a scapat, cine nu – nu.

Cam la asta par sa se rezume preventia si interventia de urgenta in tara noastra.

Sigur, s-au mobilizat pompierii militari, structurile locale ale Ministerului de Interne, comitetele judetene pentru situatii de urgenta, ceferistii si electricienii – dar sentimentul e ca mai niciodata nu reusim sa strangem eforturile noastre individuale intr-un efort colectiv care sa insemne ceva si pentru viitor.

Una dintre victimele vijeliilor din vestul tarii a disparut in cel mai stupid mod cu putinta: o poarta de fier, amplasata la intrarea in Timisoara, a cazut peste masina in care se afla. Poarta fusese inaugurata relativ recent si costase administratia publica locala vreo cincizeci de mii de euro. E doar un mic capitol din executia bugetara a unui oras romanesc.

Alte capitole abia se deschid, pentru ca – aproape ca de fiecare data – abia la capatul dezastrelor, numarandu-ne victimele si pagubele, realizam ce opera de improvizatie este totusi Romania.

Nu avem un sistem national functional de avertizare. Ce avem e o forma cam primitiva de alarmare a populatiei prin actionarea unor sirene. Da, ati citit bine, suntem inca la metoda semnalelor cu fum: in caz de pericol, actionam cu semnale auditive, tragand speranta ca oamenii le vor auzi, le vor interpreta corect (sunetele emise sunt diferite, de la caz la caz) si vor merge, disciplinati, sa se adaposteasca.

Avem peste 7700 de sirene electrice sau electronice la nivel national (o mie dintre ele nu pot fi totusi actionate din lipsa personalului). Unde nu fac fata sirenele, intervine – aproape la propriu – pronia cereasca. Sunt nenumarate planuri de aparare impotriva dezastrelor (fiecare localitate e obligata sa conceapa astfel de proceduri) care indica, la capitolul mijloace de avertizare, clopotele bisericilor din zona.

Cam aici suntem, deci: cand se abate furia naturii, pornim sirenele si tragem clopotele cu sentimentul ca avertizarea populatiei e un criteriu bifat.

Probabil acelasi sentiment traverseaza acum si culoarele Primariei Timisoara, in ciuda portii de beton care a ucis un om. Echipa edilitara si-a facut datoria – nu mai departe de toamna anului trecut se realizase un studiu de audibilitate a sirenelor din localitate. Pe bani, evident, doar nu gratis – procedura de achizitie consemneaza suma de 58 de mii de lei.

Si pentru ca sistemul de avertizare necesita investitii constante, nu mai departe de august 2017, o alta primarie mare din tara – Primaria Ploiesti – a lansat un anunt de achizitie a zece sirene, valoarea contractului fiind de peste 335 de mii de lei.

Investim, asadar, in palnii de tabla care se dovedesc inutile. Pana la primul atac aerian care sa le dovedeasca utilitatea (asta e rolul principal al sirenelor, de alarma in caz de razboi), ramane sa ne luptam, aici, pe pamant romanesc, cu ploile si vijeliile.

Ele ne vor lua mereu prin surprindere, asa cum zapada se abate neasteptat asupra noastra in fiecare iarna.

La Timisoara, de exemplu, unde vijeliile au facut ravagii, nimic nu e nou sub soare. O miscare atipica a maselor de aer, datorata pozitiei geografice a orasului, produce in lunile de vara intensificari bruste ale vanturilor. Intensitatea acestora poate atinge ocazional si gradul 10 pe scara Beaufort – asta e un fapt demonstrat statistic.

Ce inseamna 10 pe scara Beaufort? Inseamna furtuni violente, cu caracter de ciclon – si-au fost astfel de fenomene la Timisoara in 1929, 1942, 1960, 1969 sau 1994.

In mai putin de o suta de ani n-am fost totusi in stare sa imbunatatim semnificativ nici preventia, nici interventia la dezastre. Pana la urma, cum semnala si premierul Mihai Tudose, nu putem da o lege sa nu mai bata vantul.

Iata si recomandarile saptamanii.

Ce nu poate lasa in urma Diana Oncioiu

Care este legatura dintre o balena care canta fara sa primeasca vreun raspuns si o persoana care renunta la tot in cautarea singuratatii.
Povestea unui om solitar caruia nu ii place singuratatea.
Cum poate afecta pe cineva stresul provocat de simpla apartenenta la o minoritate si cum “singuratatea celor din dulap devine izolarea celor care ies din dulap”.

Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei

  • O carte

Legea copiilor, de Ian McEwan, la Polirom. O cronica AICI.
  • Un spectacol de teatru

UFO, la Nationalul din Bucuresti.
  • Un film mai vechi

Trenuri cu prioritate, dupa romanul domnului nostru Bohumil Hrabal.
  • Carti peste hotare

  • Un text bun

  • O seara cu Marcel Iures

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • #superscrierilemele

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.