Sezonul promisiunilor: „Nu o să mai fiți atinse decât cu o floare”

Martie este luna în care vor curge declarațiile publice de prețuire a femeilor, dar și promisiunile bărbaților politici ai țării că mai avem doar un pas până la tratarea problemei violenței domestice.

0

Martie este luna în care România a instituit – după ani și ani de presiuni publice, interne și externe – un cadru legal pentru combaterea și prevenirea violenței în familie.

Se întâmpla în 2012. Unde suntem la acest nou început de martie cu protecția femeilor aflate în relații abuzive? Unde să fim? Tot la nivel de promisiune. 

„Nu o să mai fiți bătute acasă de bărbați. Dacă vă mai atinge cineva cu altceva decât cu o floare, să meargă la pușcărie.“ 

Era 8 martie 2012 și – dacă simțeați nevoia să vă reamintiți – acesta era modul președintelui Traian Băsescu de a anunța neaoș că tocmai promulgase legea violenței domestice.

România, ultima țară din Uniunea Europeană fără un cadru legal adecvat pentru prevenirea și combaterea cazurilor de violență domestică, avea în sfârșit în legislație ordinul de protecție. 

Au trecut de atunci opt ani de zile. Opt ani în care autoritățile au făcut pași minusculi în a proteja efectiv victimele violenței domestice. Fiecare femeie ucisă de partener în acești opt ani de zile a fost încă o evidență a eșecului sistemic. Și fiecare martie a venit cu noi și noi promisiuni de combatere a violenței domestice prin măsuri concrete și investiții bugetare serioase. 

În 2012 erau în România 37 de adăposturi pentru victimele violenței domestice, dintre care 15 private. În 2015 județul Prahova, de pildă, nu oferea nici măcar consiliere psihologică sau juridică în cadrul serviciilor de profil. În 2017 zece județe din țară nu aveau niciun adăpost pentru victimele violenței domestice. În 2018 mai erau opt județe incapabile să ofere găzduire de urgență pentru femeile aflate în relații abuzive. 

În cei opt ani care au trecut de la promisiunea prezidențială că bătăile casnice vor trimite agresorii după gratii, sistemul național menit să prevină și să combată violența domestică a fost fie subfinanțat, fie furat. 

Violența domestică, o afacere

În 2012 interesul statului față de combaterea fenomenului violenței a valorat 630.000 de euro. Vă mai amintiți cât a costat Ziua Tineretului sărbătorită sub coordonarea ministrului PDL Monica Iacob Ridzi, care i-a adus și o condamnare la închisoare? 600.000 de euro. Tot atât au costat și centrele de informare turistică ale Elenei Udrea de la Arbore, Iacobeni și Panaci. La fel și cele 32 de mașini achiziționate de Radioul public în același an. 

Au fost și perioade cu mai mulți bani. Dar ei nu au ajuns neapărat la femeile care aveau nevoie de sprijin. Între 2014 – 2015 Agenția Națională pentru Egalitate de Șanse între Femei și Bărbați (ANES), cea în sarcina căreia a căzut combaterea și prevenirea violenței domestice, a primit 38 de milioane de euro bani europeni. 

Finanțarea era pentru programul “Start – O viață de calitate în siguranță!”, menit să ajute mii de femei. În realitate el s-a transformat într-o afacere pe spinarea femeilor bătute. Doar un euro din cinci a ajuns direct la victime. 

ANES desfășoară în prezent un alt program, de 11 milioane de euro, în urma căruia vor fi înființate 42 de locuințe protejate, unde femeile aflate în relații violente pot sta un an (perioadă în care vor beneficia de servicii integrate). Cele 42 de locuințe urmează să fie deschise chiar luna aceasta. Cele care sunt gata. O altă promisiune de martie. 

Noutăți a adus și începutul lui 2019. În urma unor modificări operate la legea pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, orașele și comunele din România au înființat echipe mobile de intervenție alcătuite din reprezentanți ai serviciilor publice de asistență. Rolul lor: să verifice apelurile de urgență care semnalează situații de violență domestică, să facă o evaluare a cazurilor și să acționeze pentru depășirea riscului imediat. 

Pe fondul unei metodologii neclare, din aceste echipe au ajuns să facă parte preoți fără nicio pregătire de specialitate, care sfătuiesc femeile „să-și ducă până la capăt crucea” și acționează pentru tratarea „prin discuții prietenești” a cazurilor de abuz conjugal.

O brățară așteptată

Pașii minusculi pe care statul român îi face în termeni de politici și legislație pentru combaterea violenței domestice se pot observa cel mai bine în cazul ordinelor de protecție.

Statul a avut nevoie de șase ani și opt luni pentru a introduce ordinul de protecție provizoriu. Crimele petrecute în ultimii opt ani au arătat însă că fără brățări care să monitorizeze agresorul poți muri cu ordinul de protecție în mână.

Proiectul de lege care prevede brățări electronice pentru agresori zace într-un sertar la Ministerul Afacerilor Interne din vara lui 2019.

În februarie 2020, după ce o femeie a fost ucisă (deși obținuse un ordin de protecție), ministrul Marcel Vela a promis că va pune pe lista priorităților guvernamentale monitorizarea agresorilor cu dispozitive GPS. Între timp guvernul liberal din care făcea parte ministrul Vela a fost demis de parlament. 

Suntem în martie 2020, luna femei! Politicienii vor face promisiuni și vor apela la urări, mimând declarativ grijă și interes pentru soarta femeilor abuzate. Ca în fiecare martie din ultimii opt ani.

Abandonate de autorități, dar beneficiind de sprijinul unor organizații nonguvernamentale, femeile au îndrăznit totuși să mai și vorbească în ultimii ani, ba chiar să-și ceară drepturile în stradă. Unele femei abuzate au învățat, dincolo de promisiunile goale ale statului, să devină învingătoare.

Tuturor celorlalte femei abuzate, care n-au reușit pe cont propriu să iasă din cercul violenței, România le oferă un nou anotimp de promisiuni generoase.

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

O copertă
Varianta americană la “Avem de toate” este “Ne descurcăm foarte bine”. Este reacția președintelui Trump la criticile formulate la adresa administrației sale, critici ce vizau modul în care administrația a reacționat în contextul răspândirii coronavirusului în aproape 50 de țări. Iar cei de la The New Yorker au imortalizat momentul pe copertă. 

O listă și un vot
Fundația Friends for Friends a publicat lista cu finaliștii Premiilor Superscrieri, competiție jurnalistică aflată la a noua ediție. Lista poate fi consultată aici. Iar aici puteți vota materialul preferat pentru premiul Superscrierea Cititorilor. 

Un portret 
Cum nu am mai citit de foarte multă vreme. Și el începe așa.

“Murivale mi-e prieten. Ieri la prânz, de exemplu, m-am oprit pe la el cu bicicleta. Am stat pe niște scaune de plastic în fața atelierului lui din București și am băut un pahar de vin, pe lumina de toamnă. Am vorbit chiar de asta, de lumina de toamnă. Murivale a bombănit despre Trinitas, apoi și-a amintit de Aurică, un prieten care a murit. Am vărsat niște vin în amintirea lui Aurică. Și am admirat cum roșul dintr-un tablou e trezit la viață de o lumină așa frumoasă. Ce să zic, a fost un moment dintr-o duminică blândă, între doi oameni cam singuri”.  

Cu o așa introducere cum să nu-ți dorești să-l cunoști pe Murivale?

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun

Un film de revăzut
The Cider House Rules.

Un roman de recitit
Bietele corpuri, de Sonia Larian (Polirom, 2005).

Un spectacol de teatru la zi
Tipografic Majuscul. La Odeon.

Încă un spectacol de teatru la zi
Nu regret nimic! La Teatrul ACT.

Un film la cinema
Tipografic Majuscul-ul lui Radu Jude.

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

Un deceniu scos din istorie

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.