De fiecare data cand scriem, si ca ziaristi trebuie sa scriem zilnic, ne temem ca nu ne vor mai asculta cuvintele, ca vom ramane in fata foii albe fara sa putem sa spun nimic. E cea mai mare frica a noastra.
Ne limpezim ideile uneori si o saptamana, alteori o luna intreaga, poate chiar mai mult, pentru ca atunci cand ne asezam la claviatura calculatorului sa scriem dintr-o singura suflare. Nu prea ne place sa rescriem si nici sa taiem. Dupa Cehov, care definea talentul drept arta de a sterge, n-avem deci niciun talent. Daca avem totusi unul, acesta vine din panica fizica ca nu ne vor mai asculta cuvintele.
Nu stiu unde se mai intampla asa, poate in teatru, la unii actori, cei care intra in scena cu frica de a nu-si duce rolul si isi izbavesc transa abia la sfarsit, la aplauze. Doar ca in gazetarie nu te aplauda nimeni la sfarsit.
Venim cu niste recomandari ca sa umplem jocul acesta de sens.
Ce nu poate lasa in urma Oana Dan
-
Un film
Am vazut recent productia “St.Vincent” cu Bill Murray, un film facut, bineinteles, dupa una dintre multilplele retete hollywoodiene, dar care te face sa razi si sa plangi fara sa fie nici prea plin de clisee si nici prea pretios. E perfect pentru o seara de vineri, la finalul unei saptamani grele, daca sunteti in cautare de detoxifiere emotionala.
-
O poezie
Pentru ca se facura 18 ani de cand pleca dintre noi unul dintre cei mai buni poeti, bunul oltean Marin Sorescu, mi-adusei aminte, in context, de o poezie de-ale lui care mi s-a lipit de suflet de la prima lectura, acum multi ani.
Stiinta se transforma-n neputinta
Si, dupa mii de ani de cercetare,
Cuvantul „soarta”-l schimbi cu „programare”
Si asta e, oricum, o biruinta.
Un plus de-nvat, un minus de fiinta.
Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei
-
O melodie
-
Un documentar
Din care rezulta cum aratau Bucurestiul, Romania, lumea in 2001. Observati, va rog, etnia acestor copii ai strazii. AICI.
-
O piesa de teatru
O odisee pamanteana, la Centrul Cultural Balcescu. O comedie buna, actuala, durabila. Detalii, AICI.
-
O alta piesa de teatru
Shakespeare, altfel. Detalii, AICI.
-
O coloana sonora
Am fost pentru a doua oara la cinema, sa vad Interstellar. Coloana sonora, AICI.
-
Un film de revazut
Pentru aceia care inca n-au ales viata. AICI.
-
O carte
Sutton, de J.R. Moehringer. Publicata in limba romana la Editura Pandora M.
Fragment:
“Ca scriitor, ca barbat, Reporter si-a trait o buna parte din viata in cautarea a doua lucruri vag inrudite – povestile si iubirea. Sutton nu a renuntat niciodata la niciuna dintre ele. In toate inchisorile si ratacirile lui, a ramas pana la sfarsit povestitor si indragostit. Acest lucru i se pare lui Reporter o sursa de inspiratie. I se pare trist. Poate ca Reporter doar isi proiecteaza propriul psihic asupra unui spargator de banci mort, dar ce conteaza?”
E de la pagina 453, cu doua inainte de sfarsit.
Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu
-
Soferul-scriitor
L-am intalnit saptamana trecuta, la un eveniment din cadrul Festivalului International de Literatura Bucuresti, pe Marius Daniel Popescu, autor roman nascut la Craiova si mutat cu arme si bagaje in Elvetia, unde conduce un autobuz al companiei de transport public din Lausanne. Tot acolo scrie in franceza si o face atat de bine incat a castigat cele mai importante premii literare din Tara Cantoanelor.
Popescu si-a lansat la Bucuresti editia in limba romana a ultimului sau roman, „Culorile rindunicii”. Va spun doar atat:eu am reusit performanta de a citi cartea invers, adica incepand cu ultima pagina si terminand cu prima. Asta e posibil pentru ca firul narativ e, de fapt, compus din multiple secvente, flash-uri, care te poarta ba aici, ba dincolo, ba acum, ba atunci.
„Uneori e mai greu sa-i faci pe oameni sa ridice capul si sa vada fatadele caselor decat sa varuieste din nou toate casele din oras”, scrie Popescu in „Culorile rindunicii”. E-atata dreptate in fraza asta incat merita sa-ti ridici fruntea pentru a vedea fatadele cuvintelor soferului-scriitor.
-
Non-stirea saptamanii trecute
Cica ar fi fost deconspirati prietenii Rusiei si-ai lui V. Putin in Romania. Ei s-ar afla pe o lista de posibile „contacte” ale unui colaborator de mana a treia al Kremlinului, numai buni de plasat intr-o ipotetica „retea de influenta”. Lista e prea scurta, are scapari inadmisibile, pacatuieste la capitolul vigilenta: iesiti zece minute la metrou la Romana, la o ora de varf, si-o sa va ingroziti – e plin de caciuli rusesti.
-
Butoanele Mari
Intr-una din cartile japonezului Haruki Murakami, doar Liderul Pionierilor poate auzi vocea Oamenilor Mici care intra in „lume” iesind din gura unei capre moarte si tes o „crisalida de aer”. Stergerea granitei dintre realitate si imaginatie arunca, la Murakami, inca o luna pe cer, pe care o observa doar putinii initiati.
In Romania post-alegeri, un „Lider al Pionierilor”, de data asta ne-nascocit de mintea vreunui scriitor, ci produs 100% al realitatilor dambovitene, aude Butoanele Mari, care tacane in surdina si tes o panza de interese obscure – sa-i zicem, pe intelesul tuturor, dar si al domnului Liviu Dragnea, „retea de socializare”.
Stergerea granitei dintre ce este si ce-ar putea fi arunca, la noi, cativa membri in afara partidului Pionierilor – chestie pe care o observa toti, nu fara doza aferenta de stupoare.
La Murakami, nuvela se cheama 1Q84, cu trimitere la orwellianul 1984.
La noi, personajele astea – Liderii, Pionierii – sunt de gasit pe la Piata Victoriei, unde tes crisalida de aer a guvernarii si se uita toata ziua pe cer dupa inca o luna.
Doar asta le poate explica de ce au pierdut alegerile prezidentiale.
Astept cu nerabdare finalul ca sa inteleg din ce gura de capra moarta au iesit oamenii astia in lume.
