Era putin racoare in seara aceea de sfarsit de octombrie, dar Eduard Kunz se plimba in picioarele goale prin apartamentul sau. Abia isi incheiase repetitiile, iar intr-una din camere claviatura astepta tacuta sa se coboare peste ea capacul opac si lucios al pianului negru.
De la geamurile dinspre fatada blocului se vedea cum toamna se asezase in straturi peste Parcul Cismigiu. Doi prieteni venisera in vizita, „Sasha!” au intins ambii mainile, iar cateva cuburi de gheata pocneau deja nervoase in pahare sub suvoiul de whisky revarsat asupra lor.
Kunz era relaxat, iar in tricoul sau negru cu maneca lunga si blugii albastru inchis ar fi putut fi mai degraba un star pop-rock studiat in intimitate, si nu unul dintre cei mai buni tineri pianisti de pe glob.
Acum cativa ani, revista BBC Music Magazine l-a plasat printre cei mai promitatori zece manuitori ai instrumentului. In 2007 a castigat premiul cel mare la pian al Festivalului George Enescu, iar la ultima editie a Concursului International Ceaikovski, desfasurata in 2011, eliminarea sa a starnit un adevarat iures mediatic.
The Guardian a scris atunci ca este un „pianist magnific”, al carui stil prea excentric il scosese prematur din competitie. Ajuns recent la borna celor 33 de ani, Kunz a reusit sa nu piarda pe drum niciuna dintre etichetele lipite de cotidianul britanic.
La mijlocul lui octombrie a ridicat in picioare asistenta stransa la Ateneul Roman pentru deschiderea Zilelor Culturii Ruse la Bucuresti. Intr-una dintre loje, si-a inrosit palmele de la aplauze chiar Adrian Nastase, pe care inchisoarea nu l-a vaduvit aparent de gusturile muzicale. Iar Kunz fusese cu adevarat la inaltime.
Nici doua saptamani mai tarziu, ne intalneam in apartamentul sau din centrul Capitalei pentru a intelege ceva din traseul, viziunea si directia unui geniu muzical nascut in Siberia, crescut la Moscova si Londra si stabilit in prezent la Bucuresti.
Cand s-a mutat in apartamentul cu deschidere la asaltul toamnei asupra Parcului Cismigiu, Kunz a avut parte de o surpriza. Era o zi ca oricare alta, una dintre acelea in care rutina isi urmeaza cursul obisnuit si secundele se scurg inevitabil spre viitor si viata de apoi. Eduard tocmai terminase de exersat la pian cand a sunat la usa.
“Buna seara! Dumneavoastra cantati mai devreme?” a auzit la deschiderea usii. Kunz a intuit desfasurarea obisnuita: urma sa i se reproseze ca a facut galagie si stia ca va trebui sa gaseasca scuze si sa explice. „Da” a raspuns cu jumatate de gura.
„Dezlantuind in cer planete”, scrie Ana Blandiana intr-una din poeziile sale si chiar asa a fost, miracolul s-a produs. Barbatul din fata sa a intors mainile de la spate si i-a intins sticla. Era un Bordeaux, rosu sec. „Lucram dedesubt si doar voiam sa va multumim”, i-a mai spus barbatul. Eduard a zambit, asa cum mai zambise uneori inaintea claviaturii pianului negru.
In ziua aceea, Kunz s-a simtit mai putin singur.
I. Povestea de dragoste
Dela0.ro: Care a fost primul contact cu Romania?
Eduard Kunz: Prima data am ajuns in 2004, pentru a lua parte la Festivalul Enescu. La vremea aceea traiam in Marea Britanie, iar profesorul meu din Rusia, care facea parte din juriul Enescu, s-a retras afland ca particip. Dar n-am trecut de prima runda a concursului.
Am revenit in Romania in 2007 si, fara sa spun nimanui, am participat din nou la Festivalul Enescu, castigand marele premiu in competitia la pian. M-am intors, in sfarsit, in 2011. Treceam printr-o criza personala si iubita mea – astazi sotia – mi-a propus sa ma mut aici. Am venit cu o singura geanta.
Mai ai geanta?
Da, inca o am, e o geanta buna.
Te-a intrigat ceva cand te-ai mutat aici? Cum ti s-a parut?
Cand iubesti pe cineva vezi locul in care stai prin ochii persoanei iubite. Asa ca eu am descoperit un loc care imi place foarte mult. Chiar daca e asa de diferit de Marea Britanie unde am locuit aproape 10 ani. Ma simt liber in Romania, ies pur si simplu in parc si sunt fericit ca sunt aici. Oamenii ma intreaba de ce si trebuie sa stau sa analizez lucrurile. Sincer, nu stiu sa indic un raspuns precis.
Dau un alt exemplu: sunt unul dintre putinii artisti Yamaha la nivel international si oamenii ma intreaba mereu cum e sa canti la un pian Yamaha. Iubesc pianele lor, dar e asa de complicat sa explic de ce. Sigur, as putea sa livrez explicatii tehnice, dar e ca si cum m-ar intreba cineva de ce imi iubesc sotia. O iubesc si gata. E ceva ce nu trebuie explicat.
Cum v-ati cunoscut?
Asta e o poveste! Era in 2009. Eu stateam in Barcelona la un prieten. Tocmai incheiasem o relatie, nu fusese cel mai bun final posibil, asa ca treceam printr-o perioada mai grea. Ea mi-a cerut prietenia pe Facebook, m-am uitat la poze, pe urma am vorbit de ziua ei si asa am petrecut vreo patru luni comunicand pe Skype cateva ore pe zi.
Imi aduc aminte ca in perioada aia nici nu imi inchideam calculatorul, pur si simplu faceam treburi prin casa cu Skype-ul pornit. In final am decis sa ne intalnim, tot in Barcelona, unde aveam un concert.
Ai avut emotii?
Intre noi e o diferenta de noua ani asa ca, recunosc, am avut ceva emotii cand am asteptat-o la aeroport. Mai ales ca toata lumea iesea, numai ea nu aparea. I-a luat cam o ora sa apara. Imi aduc aminte ca avea intr-o mana un ursulet si ca tremura un pic. Am luat trenul spre Barcelona impreuna si dupa 15 minute am cerut-o de sotie. Cam asta a fost.
Ar trebui sa ii trimiti o scrisoare de multumire lui Mark Zuckerberg.
(rade) Sunt intrebat uneori cum de s-a intamplat asa, in viata online, si nu in cea reala. Ei bine, cred ca daca stai de vorba cu cineva cateva ore zilnic, timp de patru luni, indiferent ca o faci pe internet sau nu, iti cam faci o idee despre cine este persoana respectiva.
INTERMEZZO. Chestionarul lui Kunz
II. Inghetul siberian. Dezghetul moscovit
Dela0.ro: Te-ai nascut si ai crescut in Omsk, in Siberia.
Eduard Kunz: Da. Am locuit acolo pana la 13 ani.
Cum era orasul? Ce amintiri ai?
Eu m-am nascut in 1980, in URSS. Cu toate problemele sale, Uniunea Sovietica era instarita. Dar in anii ’90 totul s-a intors cu fundul in sus, nu numai in Omsk, ci in toata Rusia. A fost o perioada grea atunci. Parintii mei erau deja divortati, traiam cu mama si imi aduc aminte ca aveam adesea probleme cu banii.
La 13 ani ne-am mutat la Moscova. Am locuit o vreme, acolo, intr-un camin al unei fabrici de carne si asta printr-o interventie a unui prieten. Aveam o camera mai mica decat asta (stam intr-o camera de vreo zece metri patrati, n.r.).
Dostoievski a petrecut ceva timp la Omsk, in puscarie. Ulterior a scris ca tot ce isi aminteste despre oras este frigul patrunzator.
Da, e foarte frig in Omsk, mai ales iarna. Dar nu e chiar ca pe vremea lui Dostoievski, pentru ca astazi ne imbracam diferit. Eu purtam mai multe perechi de pantaloni si mai multe randuri de pulovere.
Ai avut un pian al tau cand erai mic?
Cand m-am apucat de cantat la pian in Uniunea Sovietica era o perioada in care viata culturala era destul de infloritoare si multa lume avea pian acasa. Mai mult, familiile isi dadeau copiii la scoli de muzica pentru ca era ceva ce mai toata lumea facea. Obiectivul nu era neaparat ca acei copii sa faca performanta, ci sa se invete sa cante la un instrument sau sa-si dezvolte latura artistica.
Mama mea, de pilda, m-a dus prima data la balet. Aveam 6 ani si imi aduc aminte ca purtam niste colanti scurti, oribili si ca erau numai fete in jur. Asa ca am inceput sa plang si am refuzat sa ma mai duc. Abia apoi m-a dat la pian. Aveam unul acasa si mama stia sa cante un pic. Urmase si ea o scoala de muzica, dar nu interpreta profesionist.
Exersai singur atunci?
Nu. Orice s-ar spune, copiii niciodata nu exerseaza singuri. E o vrajeala asta, „aveam cinci ani si am decis sa devin un pianist profesionist”. Pe naiba! Copiii vor sa se joace, nu sa stea la pian si sa repete. Dar mie mi-a placut, auzeam cate un cantec la televizor si imi doream sa il redau la pian.
Insa, daca nu iei in serios ceea ce faci – si asta inseamna consistenta, iar copiii nu se descurca la acest capitol fara ajutor – nu ai cum sa ajungi departe. Bineinteles ca aveam si profesori la scoala, dar mama a fost cea care a renuntat la toate celelalte lucruri din viata ei pentru a sta cu mine zilnic sa repet. Pana pe la 13 ani nu s-a ridicat de langa mine de la pian.
Si credeti-ma, orice s-ar spune mai tarziu, cam asa incepe povestea fiecarui pianist care a ajuns departe. Bineinteles ca dupa o anumita varsta incepi sa intelegi si tu importanta acestui proces si deja iti setezi mici obiective. Eu eram deja la Moscova cand s-a intamplat asta, la una dintre cele mai bune scoli de muzica din lume. Aici sistemul te ajuta sa te concentrezi si sa faci lucrurile cum trebuie.
In afara de mama ta, cine sau ce te-a mai stimulat sa mergi pe drumul asta? Caci daca mama ta nu era o profesionista a pianului, cineva trebuie sa fi spus „pustiul asta e bun, are viitor!”.
Oamenii care intamplator ma ascultau ii spuneau mamei ca am talent si asta cred ca a stimulat-o sa continue, a dat sens efortului ei. Pe urma am inceput sa merg la competitii locale si sa castig premii. In plus, mereu cantam la mici concerte si spectatorilor le placea, vedeau in mine un talent.
Iti poti da seama daca un copil este talentat la pian si ii poti prevedea cumva traseul?
A da, sigur, daca te uiti din exterior observi lucrurile astea. Desi eu nu-mi amintesc sa fi simtit ceva special. Acum e si mai simplu: te uiti pe Youtube si vezi copii supradotati care canta la pian la un an sau doi. Daca asculti pe cineva mai mult de cateva minute, sigur iti dai seama daca are potential. Dar nu poti prezice ce drum va avea.
Sa ajungi departe – chiar si pana unde am ajuns eu – e un drum care implica atat de multi factori – nu e vorba doar de tine stand la pian si repetand, nici de tine castigand concursuri. Niciunul din acesti factori nu iti garanteaza succesul ulterior.
Norocul e un factor important al succesului tau de astazi?
Bineinteles ca norocul a ajucat un rol important, dar nu cel mai important, au fost alte multe aspecte. Pote cel mai important factor a fost perseverenta mamei, care timp de 10 ani a stat alaturi de mine ca eu sa repet. Mai ales ca nu stia ce inseamna asta, ea nu cunostea niciun profesor de pian.
Am crescut intr-o familie interesata de cultura si aveam multe discuri cu muzica, dar nici macar asta nu a fost factorul decisiv. Multi oameni aveau discuri in acea vremea. Poate pentru ca optiunile erau asa de reduse atunci. In Marea Britanie am ajuns doar pentru ca mi s-a oferit o bursa care acoperea toate cheltuielile, nu doar pe cele de scolarizare, ci si cele de cazare, transport, drumurile catre concursuri. Fara asta, de exemplu, nu as fi reusit. Sigur ca ei stiau de ce fac asta.
Am ajuns, de exemplu, la Moscova pentru ca profesorul meu m-a adus in capitala dupa ce, la 13 ani, m-a vazut la o competitie. El a fost cel care s-a ocupat de o multime de aspecte practice foarte importante. In acel concurs am castigat locul 3.
A fost aceea prima vizita la Moscova?
Hm, nu cred.
Moscova e la vreo 2.000 de kilometri distanta de Omsk.
Da, erau 46 de ore cu trenul, acum sunt 43, e un tren mai rapid.
Sa ne intoarcem la traseul tau. Mama ta s-a mutat cu tine la Moscova?
Da, aveam 13 ani si am locuit acolo timp de cinci ani, impreuna.
Parintii tai erau deja divortati atunci?
Da, erau despartiti. Adevarul e ca eu nici nu imi amintesc de noi ca familie. Dar tineam legatura cu tatal meu, intr-o forma a acelui cliseu potrivit caruia te vezi o seara pe saptamana cu parintele care a plecat. El a ramas in Omsk o vreme si apoi s-a intors in Germania, la Koln.
Ai invatat si tu germana in copilarie?
Am mai uitat din ea acum, dar cred ca daca stau o vreme in Germania o sa imi revina pentru ca pana la o anumita varsta eram bilingv. Parintii tatalui meu, mai ales tatal lui, erau dintr-una din acele comunitati germane de pe Volga si vorbeau mai ales in germana. Astazi, mai ales acum ca sunt fluent in engleza, am ajuns cam lenes. Uite, sunt in Bucuresti, sotia mea e romanca, fiica mea e romanca, iar eu dau un interviu si nu stiu romaneste.
Ai cetatenie?
Am permis de rezidenta si voi avea pasaport romanesc in curand.
E nevoie sa stii imnul si constitutia ca sa iti iei cetatenia, nu e usor.
Pot sa invat lucruri.
Cum i-a parut Moscova de la inceputul anilor ’90 unui pusti care locuise pana atunci in Omsk, Siberia?
La scoala lucrurile stateau bine, majoritatea copiilor de acolo proveneau din familii bogate cu un trecut muzical. Scoala era prima mea casa, pentru ca acasa nu aveam un pian. Iar rutina mea insemna ca veneam acolo la 6 dimineata ca sa pot repeta pana ce salilele se aglomerau la cursuri.
De multe ori ramaneam peste noapte la scoala, mai ales ca stateam sa repet. Dormeam sub piane si incepeam a doua zi dimineata foarte devreme. Pe vremea aceea eram toti prieteni si ramaneam mai multi la scoala peste noapte, nu se punea problema de securitate. Prioritatea mea atunci, la 16-17 ani, era sa repet.
Asta e motivul pentru care ai spus, la un moment dat, ca un talent pe care multi oameni din jurul tau nu il au nu predispune la cea mai confortabila viata posibila? „O binecuvantare care nu e deloc o fericire”, au fost cuvintele tale.
Da, desigur.
Inca crezi asta?
Absolut. De exemplu, 99% din muzica pe care o ascult la televizor sau pe net ma enerveaza la nivel molecular, din cauza urechii mele muzicale. Cand ai obiective foarte dificile, iti antrenezi concentrarea pentru multe ore timp de multi ani si devii foarte profesionist in ceea ce faci, atunci nivelul profesionalismului celorlalti incepe sa te frustreze.
Nu ma refer doar la muzica, ci in general. In serviciile bancare, la radio, oriunde oamenii petrec jumatate de an facand ceea ce fac, de exemplu. Eu fac asta de 25 de ani. Mama avea o vorba: inveti si exersezi mai mult decat unii traiesc.
III. Rutina competitiilor
Dela0.ro: Exersezi zilnic la pian?
Eduard Kunz: Da. Dar uneori, de exemplu, cand zbor prea mult si mai e si schimbarea de fus orar, nu pot zilnic.
Si exista un numar nimim de ore pe care le petreci zilnic repetand?
Nu mai exista acum, am un program mai flexibil decat atunci cand m-am apucat. Cam 4-5-6 ore zilnic repetam pentru ca atunci nimic nu exista si mai ales pentru ca eram la scoala si aveam si diverse examene de luat.
Te simti vreodata coplesit?
Ma simt uneori epuizat, da.
Cum rezolvi asta?
Gasesc solutii mai sanatoase la epuizare. (rasete)
Ai un ritual inainte de concerte? Sau vreo superstitie?
Nu mai am. Cand eram mai tanar si aveam concerte mai putine, orice reprezentatie era asa o mare chestie. Si acum este o mare chestie, doar ca se petrece mult mai des si m-am obisnuit. Nici atunci, de fapt, nu era neaparat un ritual. De obicei ascultam altfel de muzica, de exemplu niste U2 sau Jay Z. Mi se pare ridicol acum, eram mult mai tanar atunci si imi cautam zona de confort. Dar va pot spune ca acum ritualul e rutina din ziua concertului, care este mereu aceeasi. Repet dimineata si inainte de concert dorm. Mananc bine si dorm. Singur. Doar eu, nimeni in camera. Daca sotia mea e cu mine, iese la o plimbare. Eu trag draperiile si dorm.
Dupa ce te-ai mutat la Moscova ai inceput sa mergi la concursuri?
Nu, nu imediat. Ne-am mutat la Moscova cand eu aveam 13 ani si nu erau atunci cine stie ce concursuri. O vreme am studiat, pana pe la 18-19 ani. Imi aduc aminte prima competitie, aveam 18 ani, era un concurs mare la Milano, cu cinci runde. M-am pregatit timp de cinci luni, mi-a trebuit viza si m-am chinuit s-o obtin, am ajuns la Milano, am cantat 5 minute si am fost eliminat.
La primul tau mare concurs?
Da. Si eu aveam planuri, ce o sa fac timp de trei saptamani acolo, cum o sa cant. Si nici macar nu am apucat sa concurez, am fost eliminat in teste.
Ai gresit ceva?
Un concurs este o experienta subiectiva si la inceput e asa de greu pentru ca nu te cunoaste nimeni, nu ai un CV, nu ai nimic. Iti ia cativa ani sa iti faci un nume. Am mai spus in interviuri ca e foarte dificil sa castigi concursuri, dar ca e si mai dificil sa le pierzi. Mai ales cand nici nu iti dai seama de ce. Mi s-a intamplat de cateva ori sa nu ma pot concentra. De exemplu, eram in Barcelona la un concurs si m-am blocat pur si simplu, nu am mai putut continua. Am cerut voie sa incep din nou. Asta mi s-a intamplat de doua ori in viata.
Si ce faci in astfel de situatii?
Pai la vremea respectiva lumea ma stia. Cei din juriu au inteles, caci toti au trecut prin asta. Asa ca incepi din nou, zambesti, te inclini si asta e, chiar daca esti eliminat din concurs. Dar se intampla sa fii eliminat fara sa iti dai seama de motiv si asta e o situatie foarte dificil de gestionat.
Te abtii de la a da vina pe altii?
A da vina pe altii nu duce nicaieri. Nu te ajuta deloc, nu asa iesi din situatiile astea. Daca te uiti la tine si te gandesti ce ai fi putut face mai bine, e mult mai sanatos. De exemplu ai putea spune ca mai bine dormeai decat sa mergi in club cu o noapte inainte.
Tocmai ai zis ca urasti 99% din muzica comerciala. Ce sa cauti in cluburi?
(rasete) Am zis eu asta?
IV. Nevoia de timp
Dela0.ro: Ce fel de muzica asculti?
Eduard Kunz: Tot felul de genuri. Dar gusturile mi s-au schimbat in timp si acum nu mai pot asculta anumite lucruri pe care le ascultam cand eram mai tanar. Sau muzica de distractie, nu e nimic rau cu ea, mai ales daca esti intr-un club, dar nu as sta acasa sa o ascult.
Ti se pare frustrant ca muzica ta nu ajunge la atat de multa lume precum cea comerciala?
Nu exista nicio legatura intre cele doua. Si ce inseamna „multa lume”? Nu pot canta la pian pe stadion.
N-ai luat niciodata in calcul varianta?
Exista, intr-adevar, astfel de concerte astazi, sunt artisti care fac asta, dar…
…nu e stilul tau.
N-am cantat niciodata pe un stadion, deci nu stiu daca imi place sau nu. Dar principala satisfactie – si asta o spun din propria experienta – este cand te simti conectat cu fiecare persoana din sala si simti ca le controlezi emotiile acelor oameni timp de o ora. Exista o forta care e ta, cu care te joci tu si puterea asta e uimitoare. Nu stiu daca ai reusi asta pe un stadion.
Sigur, daca vrei sa te dai mare sau sa faci bani, poti canta pe un stadion. Daca vrei milioane de fani, nu faci muzica, sunt o gramada de alte lucruri pe care le poti face. Ma intreaba oamenii uneori de ce sustin concerte in fata a doua sute de oameni. Dar ai un asa sentiment de intimitate! Desigur ca am cantat si in sali cu 2000 de oameni.
Obtii mereu ce vrei de la public? Simti mereu aceasta intimitate? Sau sunt suisuri si coborasuri?
Nu. Uneori ma gandesc ca publicul m-ar putea iubi mai mult si mi-ar putea da mai mult, mai ales ca oferi atat de mult pe scena ca artist, esti atat de obosit si te gandesti la final ’hm, oare de ce?’.
Dar poate si publicul gandeste uneori la fel, ’ar fi putut sa dea mai mult’…
Nu stiu, eu sunt doar de o parte a scenei. Dar publicul e mereu diferit, conditiile sunt diferite, vremea e diferita. Uneori am mereu publicul meu, vad aceleasi fete. Alteori sunt multi oameni tineri, energia e diferita. Apoi mergi in locuri unde nu ai mai fost, mai ales in Europa Occidentala si in SUA.
In America, de pilda, daca as canta eu sau oricine altcineva ar fi exact aceeasi multime care sa ne asculte. Ei sunt acolo pentru ca asta fac: merg vineri seara la un concert pe care si l-au planificat cu doi ani inainte, ca asa functioneaza sistemul. Au cumparat abonament. Si e ok, dar e o provocare, trebuie sa ii castigi de partea ta.
Esti o persoana rabdatoare?
Unele lucruri au nevoie de timp si nu exista scurtaturi. Si daca o iei pe scurtaturi, compromiti altceva. Lucrurile adevarate, lucrurile pe bune, relatiile adevarate presupun timp. Pot sa va spun asta si din experienta mea. Eu si sotia mea ne-am intalnit in doua puncte atat de diferite. Si nu e vorba doar de diferenta de varsta.
Am schimbat atatea case; in opt ani in Anglia m-am mutat de noua ori. Ea venea cu o alta experienta de viata. La inceput ne certam o data la 15 minute cu pasiune. Si de-abia acum, dupa trei ani, pentru ca vrem amandoi ca relatia sa fie o prioritate suntem din ce in ce mai apropiati unul de celalalt. Asa ca va spun, lucrurile reale au nevoie de timp. ’Cel mai greu lucru de facut si lucrul corect care trebuie facut sunt in general unul si acelasi lucru’. E un citat bun si adevarat, ca tot vorbeam de Dostoievski.
Iti place Dostoievski?
Da. A petrecut ani scriind carti. Ceva solid are nevoie de timp. Nu spun ca ceva care e facut rapid e prost facut. Dar lucrurile reale, pe bune, au nevoie de timp sa creasca.
Care e scriitorul rus preferat?
Gusturile se schimba cu timpul, imi plac cei moderni de exemplu. Consum multa informatie, citesc repede, ascult multa muzica, cu toate onestitatea nu pot sa numesc artisti preferati sau scriitori preferati.
V. Un pianist pe bicicleta
Dela0.ro: Dintre toate tarile in care ai trait, unde ti-a placut cel mai mult mancarea?
Eduard Kunz: In toate marile orase din lume gasesti cam aceleasi lucruri. Imi place bucataria rusa, imi place cea romaneasca, italieneasca. Sunt foarte putine lucruri care nu imi plac. Cele care imi plac cel mai mult sunt cea frantuzeasca si japoneza, care sunt si cele mai rafinate, chiar daca nu le consum asa de des.
Fiindca am stat o vreme in Anglia am mancat multa mancare chinezeasca, thai, indiana. Dar de cate ori ajung in Statele Unite e asa de greu pentru mine, nu pot sa mananc nimic.
N-ai emigra in SUA…
Nu, nu m-as muta, nu ma vad stand acolo. Cu toate plusurile pe care le vad, nu as putea. Nici macar nu conduc, desi avem masina. Chiar doua.
N-ai permis?
Nu, are sotia mea, ea conduce.
Si nu vrei sa ti-l iei?
As avea nevoie, am tot planificat, dar locuind in Europa nu a fost niciodata o prioritate, aici te poti descurca fara masina.
Ai bicicleta?
Da, si chiar ies cu ea.
Si violonistul Alexandru Tomescu are bicicleta. Iesiti impreuna?
Da, suntem si vecini. Mai iesim cu bicicleta.
VI. Pianul din viata de apoi
Dela0.ro: Ne uitam la mainile tale si ne intrebam daca e nevoie sa le ai intr-un anumit fel ca sa poti canta bine la pian.
Eduard Kunz: Se spune ca e mai bine sa ai maini mai mari decat mai mici pentru ca te vei lovi de tot felul de provocari peste care mainile mai mari trec mai bine. Cred ca e adevarat asta. Dar, pana una-alta, marimea nu e atat de importanta, important e ce faci cu ea. (rasete)
Te-ar motiva o cauza politica sa te implici si o sa o sustii artistic?
La ce va referiti?
De exemplu, protestele din piata Taksim din Turcia pe care le-au sustinut diversi artisti.
Habar n-am despre ce vorbiti.
Nu te uiti la stiri?
Nu.
Deloc?
Ma mai uit la stiri, dar urmaresc doar ce ma intereseaza.
Esti interesat de politica?
De multe ori, oamenii spun ca nu sunt interesati, dar cred ca e usor naiv sa sustii asta pentru ca politica este direct legata de felul in care traim.
Ai votat la ultimele alegeri din Rusia?
Urmatoarea intrebare.
Daca ai putea alege, ai alege sa ai un pian in viata de apoi?
O, Doamne! Mi-ar placea sa am un pian in celalalta viata? Da, bine, da-mi un pian!