Când merg în Grecia în concediul legal de odihnă, românii au imaginea grecului.
Grecul modern e (mai mult sau mai puțin) cel schițat de Kazantzakis. E Zorba. Care dansează chiar și în fața durerii, care știe să se bucure de soare, de mare și de viață, care pune inima înainte, care prețuiește libertatea, dar – la rigoare – nu e scutit de ticăloșie (ce om este?).
La o adică, grecul sparge farfurii și preferă clipa efortului de construire a unei mari civilizații, care oricum are să se prăbușească, așa cum se prăbușesc toate. Poate e o moștenire de la vechii eleni, care ne-au lăsat atâtea, în filosofie, precum și în știință, de la democrație la mitologie, înainte să se retragă în conștiințe și în manualele de istorie. Chiar și cele mai proaste manuale de istorie nu îi pot ocoli pe greci.
Dar noi, românii, cum suntem? Ce ne caracterizează pe noi, în afară de certa vecinătate a bulgarilor? Se spune că nu avem un arhetip pentru că suntem un popor complex, greu de rezumat. Să fie însă chiar așa?
În mixul de ingrediente, ceva tot trebuie să atârne mai greu în balanță. Dar ce? Sunt românii de încredere? Își respectă cuvântul dat? Sunt muncitori? Sunt serioși? Sunt generoși? Milioanele de români care trudesc prin toată lumea ar avea un răspuns. S-ar putea să vi se pară surprinzător.
Cine suntem noi? Suntem hoții de buzunare? Suntem cerșetorii? Suntem barbarii? Suntem ne-educații? Suntem traficanții? Suntem inocenții? Suntem ospitalierii? Suntem IT-iștii? Suntem videochatiștii și videochatistele? Copiii cu portocale și botox ai Republicii Socialiste România? Suntem cei care fac lucrurile repede și inteligent?
Cum e românul? Mioritic? Resemnat? Fast & smart? Cocalar?
Avem drumuri proaste (când avem), sistem medical la pământ (cât mai avem), am rămas în pre-modernitate, cu clanul, cu tribul, cu vericul și frățicul, ne călăresc securiștii pe unde ne prind și ne face la buzunare “clasa politică”. Dar nu merge internetul nostru cu o viteză amețitoare? Nu are românul extraordinara capacitate de a se adapta, de a improviza, de a se descurca, de a trece, totuși, cum-necum, prin istorie?
Și-atunci, ce rămâne din noi și după noi? Uneori suntem sclavii tablagiilor de la Monte Carlo. Alteori suntem beizadelele tăvălite prin făină gonind în nopți infernale în bolizi ireali. Suntem copiii care se culcă nemâncați. Suntem cei care rezistă prin cultură – dar suntem și cei care nu există în cultură.
Chiar rezistăm la orice? Chiar și la drumurile lipsă? Chiar și la spitalele pe care nu le avem? Chiar și la școlile rămase pe vremea lui Spiru Haret?
Ori poate suntem cei care nici măcar nu știu cine a fost Spiru Haret. Cei din coloană de pe Valea Prahovei. Cei din trendul (nu de puține ori respingător) de pe Youtube.
Au îndurat românii cea mai groaznică dictatură comunistă, dar au plătit și cu sânge libertatea. La treizeci de ani de la revoluție, suntem încă țăranii care dau cu sapa când în restul continentului s-a trecut de această fază de acum o sută de ani.
Suntem strălucitori ca Hagi sub cerul Americii, suntem perfecțiunea Nadiei pe bârna de la Montreal. Suntem și alibecii recenți, ciuca bătăilor.
Suntem impostori? Suntem curluntriști incurabili? Suntem escroci cu certificate de revoluționar luate pe șpagă? Cine în partea noastră de lume e mai prooccidental & proeuropean? Semnalizăm stânga și facem dreapta? Ne curge Imperiul Otoman prin vene? Suntem fiii rătăcitori ai Mamei Rusia? Suntem la răscrucea dintre șaorma și matrioșkă?
Suntem blânzi? Suntem avangardiști? Suntem cei care l-au adorat pe J.R.? Suntem steaua lipsă de pe steagul Statelor Unite ale Americii? Suntem urmașii geto-dacilor? Purtăm cușmă și ne trage curentul în tramvaiul lumii, la clasa a treia? Suntem din lumea a treia, cu toate ale ei?
Adevărul e că nu avem un răspuns, că românul are milioane de chipuri și poate tocmai aceasta e super-puterea lui (dacă trebuie să aibă, totuși, una). Dar pentru că n-am afirmat o identitate și nu am impus-o, vom tot trece prin lume purtând în cârcă etichetele pe care ni le-au fixat ceilalți. Sunt nedrepte? Altele n-am fost în stare să dăm.
Limba română ne încununează starea de fapt: atât s-a putut.
Iată și recomandările săptămânii.
Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu
Morții din urmă
AICI.
Copiii care fug
AICI.
Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun
LUNI: UN SERIAL
Dix pour cent. Pe Netflix.
MARȚI: O INSULĂ DE VIZITAT
Hydra, insula pe care a trăit o zecime din viață Leonard Cohen. La doar două ore de mers cu vaporul de portul Pireu.
MIERCURI: O ALTĂ INSULĂ DE VIZITAT
Creta. Nu se poate înțelege Europa fără să pui piciorul aici.
JOI: UN AUTOR DE RECITIT INTEGRAL
Nikos Kazantzakis, cretanul.
VINERI: O CARTE
Mătușa Julia și condeierul. De Mario Vargas Llosa.
SÂMBĂTĂ: ÎNCĂ O CARTE DE RECITIT
Nuntă în cer. De Mircea Eliade.
DUMINICĂ: O SERIE DESPRE BAGGIO
O găsiți pe Youtube.
Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu
Judecata de Acum #7 (podcast video Dela0-CIM)
Despre saga Romprest – Primăria Sectorului 1, sau care e condiția românilor în administrație, politică și salubritate publică.
AICI.
Dacă agreați ceea ce auziți și vedeți, amintiți-vă că nu avem doar judecăți aprige, ci și cheltuieli nemiloase. Putem fi sprijiniți pe Patreon.
