Δ Statuia lui Mihai Eminescu în Paris / Wikipedia

S-au împlinit (pe 15 ianuarie) 170 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu. Cu acest prilej am selectat la Pixul cu mină câteva amintiri ale unor personalități care l-au cunoscut pe poet.

Pasajele sunt culese din volumul Amintiri despre Eminescu, antologie și ediție îngrijită de Ion Popescu, Editura Junimea, 1971.

Autorii memoriilor sunt:

» Ștefan Cacovean (1841-1936), care l-a cunoscut pe Eminescu la Blaj, unde i-a fost și gazdă; Cacovean a fost judecător la Alba-Iulia și colaborator al revistei Convorbiri Literare.

» Ion Luca Caragiale, alias Nenea Iancu, chiar el.

» Iacob Negruzzi (1842-1932), junimist de frunte.

» Nicolae Petrașcu (născut la Tecuci în 1859), fratele pictorului Gheorghe Petrașcu și coleg cu Alexandru Vlahuță la Bârlad, colaborator la Convorbiri Literare și prieten al junimiștilor.


Iată cum li s-a înfățișat contemporanilor săi Mihai Eminescu.

Amintirea judecătorului Cacovean despre junele Eminescu, pe care l-a găzduit la Blaj: un adolescent “hărțăgos”

Eminescu nu vorbea despre sine și lucrurile lui niciodată. Să fi scris ceva cât am stat în Blaj împreună, nu știu. Avut-a cărți cu sine și ce fel de cărți, nu știu; căci calabalâcul, puțin cât va fi avut, îl lăsase, așa mi se pare, la gazda unde trăsese mai întâi când sosise la Blaj.

Afară de limba germană știa puțină gramatică franceză, dar nu cetea nici nu vorbea într-această limbă. Cât va fi știut din limbile și literaturile clasice n-am luat seama.

Pe teren literar mi-aduc aminte că nimeni din noi nu putea ține cu dânsul, deși noi purtam pretențioasele știluri de sextani, septmani, octovani și maturizanți, vezi doamne, și această împrejurare ne jena puțin, mai cu seamă că dânsul, în hăinuțele lui rele și nu pe el croite, arăta a fi mult mai tânăr de 16 ani; pe când noi unii purtam barbă și mustăți.

Și noi niște sextani, septimani, octovani, maturizanți, vezi doamne, nu ne-am fi dat învinși de un copil de a doua clasă. E natura, că lupta era vehementă, mai cu samă că Eminescu era hărțăgos și nu ceda.

Amintirea lui Nenea Iancu: cum viața de gazetar l-a stors de puteri pe Eminescu

Talentul lui de poet nu-i producea nimica; două-trei funcțiuni care le-a avut – bibliotecar, apoi revizor școlar – destul de slab plătite, a trebuit să le părăsească silit și într-un târziu să găsească mijloc de trai în presa militantă.

Cum stoarce puterile unui om de talent acest fel de muncă, gândurile și concepțiile și cât de rău e prețuită la noi se știe. Poetul a trăit cum a murit – foarte nenorocit și ca viață materială, copil ursit să sufere și cu sufletul, și cu trupul.

De foame nu suferea ce-i drept; dar suferea amar de sărăcie.

Amintirea lui Iacob Negruzzi: cum se impunea Eminescu la Viena doar intrând pe ușa cafenelei

Poeziile lui Eminescu, scrisorile sale, scrise altfel decât cele primeam obișnuit de la toți autorii, făceau să mă interesez tot mai mult de acest tânăr poet.

Având a pleca în acea vară la băi în Austria, hotărâi să mă opresc la Viena câtva timp pentru a face cunoștință cu Eminescu și a petrece cu dânsul o bucată de vreme. Dar nu l-am înștiințat de sosirea mea, vrând să-i fac o surprindere.

Ajuns în Viena mă dusei la cafeneaua Troidl din Wollzeile, unde știam că este locul de adunare al studenților români și mă așezai la masă deoparte lângă o fereastră, de unde fără a fi băgat în seamă puteam observa pe toți tinereii ce vorbeau între dânșii românește.

Erau mulți adunați în ziua aceea, unii păreau mai inteligenți, alții mai puțin, dar mai toate figurile aveau expresiuni comune, încât îmi zisei că Eminescu nu poate să fie printre dânșii. 

Deodată se deschide ușa și văd intrând un tânăr slab, palid, cu ochii vii și visători totodată, cu părul negru, lung, ce i se cobora aproape până la umeri, cu un zâmbet blând și melancolic, cu fruntea înaltă și inteligentă, îmbrăcat în haine negre, vechi și cam roase.

Cum l-am văzut, și fără un moment de îndoială, m-am sculat de pe scaun, am mers spre dânsul și, întinzându-i mâna, i-am zis: “Bună ziua, Domnule Eminescu!”.

Amintirea lui Nicolae Petrașcu din Tecuci: de ce tăcea Eminescu și de ce se ferea de oamenii de lume

Discret, rezervat, simțindu-și superioritatea, Eminescu de regulă tăcea și asculta pe alții. Era însă, cum zice un poet italian, “un bel silenzia chin no fu mai scritto”.

Respecta convingerile fiecăruia, iar la laudele nesăbuite ce i se făceau în față, părea mai contrariat decât de niște vorbe rele.

Între oamenii de lume, era jenat, vedea că nu poate fi în felul lor și nu știa cum să se strecoare mai curând din mijlocul lor, lăsându-se câteodată umilit el, decât să umilească dânsul pe alții. 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.