Foto: Captură TVR

Constantin (Dinu) Noica a fost un filosof român, dar nu doar atât. A fost și idolul unei generații în filosofia românească. S-a născut pe 25 iulie 1909 la Vitănești, în Teleorman. A murit în 1987, la Păltiniș, județul Sibiu. 

După ce a simpatizat extrema dreaptă în tinerețea interbelică și după ce a cunoscut pușcăria politică sub comunism, Noica s-a retras în munți, unde și-a făcut propria școală în care a propovăduit gândirea. 

Un strălucit anahoret al studiilor de cultură și civilizație, Noica și-a găsit refugiul la Păltiniș. A încercat să cultive câțiva tineri la acea școală pe care o visase îndelung, „o școală la care să nu se predea, la drept vorbind, nimic”. 

Cei care au trecut pe la școala lui Noica, de la Andrei Pleșu la Gabriel Liiceanu, au dominat spațiul cultural public în tranziția de la comunism la postcomunism. Constantin Noica e important, așadar.

Ce gândea filosoful? Pentru a înțelege ne-am întors la Jurnal filozofic, una dintre lucrările care îl rezumă. 

Ediția din Jurnalul filozofic al lui Noica pe care am folosit-o pentru acest text este cea publicată în 2012 la editura Humanitas. Ca de fiecare dată vă recomandăm să citiți cartea integral. 

NOICA DESPRE OAMENI CA IDEI

Oameni. Nu lucruri, nu peisaje; oameni. Să fii însetat de omul nou, așa cum ești de lumile noi. Căci fiecare om e o formă de încăpățânare, adică o idee. Și-ți place să vezi care e gustul ideii, care e vocea ei. Cum surâde ea.

NOICA DESPRE SPIRITUL FEMININ

Ce are de dat un spirit feminin? O singură fericire, un singur extaz. Și toată tehnica feminității e de a pulveriza acea fericire în nenumărate fericiri, într-o succesiune și devenire de fericiri minore. Căci ea pleacă de la ființă (Simmel!) și atunci caută devenirea și diversul; în timp ce bărbatul pleacă de la devenire și e însetat de ființă, de unitate. 

Setea Unului de a se pierde și setea Multiplului de a se readuna. 

NOICA DESPRE MUZICĂ

Nu cunosc nimic mai detestabil, în muzică, decât finalul Simfoniei a cincea, de Beethoven. Cu un sfert de oră înainte de a se sfârși, simți că va sfârși; că a sfârșit. 

Bach nu poate sfârși. De aceea sunt finalurile lui atât de frumoase. Nu atât o repetiție, nu o concluzie bine punctat, ca la Mozart sau Beethoven. Ci sfâșiere; efort zadarnic de înnoire: greutatea despărțirii de materia, somnul, vraja muzicii (…).

NOICA DESPRE CAIN ȘI ABEL ȘI ROMÂNIA

Suntem țara lui Cain, în care Abel n-a murit încă de tot. Dar va veni pedeapsa lui Dumnezeu, mașina, și-i va mătura pe amândoi, pentru ca neamul lor să crească, să crească biblic, dincolo de zările țării.

NOICA DESPRE CONTEMPORANII SĂI ȘI ARTA LOR

Contemporanii nu mai au nimic de mărturisit, de istorisit. De aceea arhitectura lor n-are densitate; generalizează, nu specifică. Pe podul lui Henri al IV-lea, Pont-Neuf, de la Paris, sunt măști pe marginea exterioară, măști pe care nu le vede, obișnuit, nimeni. Dar măștile sunt fiecare alta. În timp ce pe podul Alexandre III, din veacul al XIX-lea, tiparul măștii se repetă din două în două sau trei în trei. 

NOICA DESPRE TRISTEȚEA INTELIGENȚEI GOALE

În ce cred oamenii care serbează în același timp și oficial aniversarea Revoluției franceze și pe cea a Ioanei d’Arc? În una sau în alta? Nu, ei nu mai optează. Tristețea inteligenței goale constă în faptul de a nu mai putea opta.

NOICA DESPRE LIBERTATE ȘI CE ESTE OMUL

Ceea ce e absurd la cei care cer simplă libertate pentru buna dezvoltare a omului e că își închipuie a ști ce este omul; când de fapt omul e ceva ce se definește neîncetat.

Sunt de partea celui care nu știe. El are sorți să capete ceva. 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.