Terorusia

Războiul de Iarnă din 1939, declanșat de URSS împotriva Finlandei, a durat trei luni. Operațiunile militare sovietice în Ungaria anului 1956 au durat o săptămână.

Intervenția armată desfășurată de Moscova în 1968 pentru a înăbuși Primăvara de la Praga a durat două zile. Războiul ruso-georgian din 2008 a durat 13 zile. Iar criza din Crimeea a avut nevoie de mai bine de o lună de zile în 2014 pentru a se încheia cu actul formal al separării peninsulei de Ucraina și alipirii la Federația Rusă.

Ce ne arată toate aceste întâmplări petrecute în ultima sută de ani? Că puterea de la Kremlin folosește adesea forța pentru a-și atinge scopurile de conservare și influență teritorială.

Moscova a justificat pornirea acestor conflicte armate prin necesitatea protejării intereselor sale strategice fundamentale. Dar aproape fiecare dintre aceste conflicte a fost mai puțin despre securitate – și mai mult despre proiecția unui statut.

Războiul purtat astăzi de Rusia împotriva Ucrainei nu e cu totul în afara acestei logici. Cu atât mai mult cu cât o eventuală victorie a Kremlinului nu va face Rusia neapărat mai sigură – dar o va face în mod cert mai temută. Ce se va întâmpla, într-un asemenea scenariu, cu Republica Moldova? Dar cu Georgia? Dar cu țările baltice?

Răspunsul (deocamdată izbăvitor) la ultima întrebare e că un atac rusesc asupra Letoniei, Lituaniei sau Estoniei ar aduce Moscova într-un conflict direct cu NATO, cu posibile consecințe nucleare. Nimeni n-ar forța strategic un asemenea scenariu, nici măcar Rusia. Dar dacă Kremlinul mizează și în acest caz tocmai pe reticența Vestului de a purta un război convențional sângeros, cu trupe la sol, bombardamente aeriene și operațiuni de asalt asupra civililor?

O parte din povestea tragică a acestor zile are la temelie chiar această realitate testată în timp: Rusia folosește în mod sistematic violența pe scena internațională tocmai pentru că e (aproape) sigură că nu i se va răspunde în (aproape) nicio circumstanță cu aceeași monedă.

În acest sens, Rusia pare să gândească și să funcționeze uneori ca o organizație teroristă – una care mizează în mod fundamental pe efectul-surpriză al acțiunilor sale și pe asumpția că brutalitatea acestora nu poate fi egalată de contra-reacția celorlalți.

Rusia (nu doar cea de astăzi) nu e un simplu stat-smardoi, un bătăuș neobosit în a-și etala brutalitatea. E un regim de teroare internă și externă care își extrage puterea din credința că tocmai insecuritatea celorlalți îi consolidează propria securitate.

Pretutindeni acolo unde a avut nevoie să simuleze dialogul și să folosească diplomația în locul armelor, Moscova a forțat instituționalizarea unor carcase pline de obiective declarative, dar goale de orice rezultat concret. Aruncați o privire pe hartă pentru a vedea în câte conflicte înghețate deghizate ca operațiuni de pace e implicată Rusia.

Între timp, realitatea din primăvara anului 2022 e brutală, imposibil de cosmetizat. Operațiunea militară specială demarată de Kremlin în Ucraina – o operațiune căreia nimeni în Rusia nu are voie, prin lege, să îi spună război, deși exact asta este – a provocat aproape 1,5 milioane de refugiați.

Adevărul și mai complicat e că, înainte ca invazia rusească să se pornească, aproape un milion de ucraineni fuseseră dislocați din pricina acțiunilor subversive ale Moscovei din ultimii opt ani. Să nu fi știut niciodată țările vestice de acești oameni forțati să-și abandoneze locuințele și să migreze pe fondul conflictului armat din Donbas pe care Rusia îl deghizase, după obiceiul binecunoscut, în misiune de menținere a păcii?

Ucraina e asaltată în aceste zile de rachetele rusești – dar Europa era deja asaltată de ani buni de finanțele oneroase ale oligarhilor apropiați de regimul lui Vladimir Putin. Să nu fi mirosit niciodată țările vestice sursa acestor mormane de bani – și consecințele coabitării nestingherite cu magnații Kremlinului? 

Media de stat finanțată de Moscova face de ani de zile ravagii pe piețele media occidentale – iată doar cazul filialei Russia Today din Germania -, dar abia după ce s-au auzit rafalele armelor decidenții europeni au găsit de cuviință să restrângă activițățile de dezinformare, interzicând pe loc diseminarea propagandei de tip Sputnik. Și totuși, ce valoare practică mai are acum acest gest repezit, dincolo de semnificația simbolică? Pare că niciuna.

În contrapartidă, bineînțeles, Moscova a forțat eliminarea canalelor media occidentale de pe propria piață. Aproape nimeni nu mai vorbește acum în Rusia altfel decât după punctajul mediatic dorit de Kremlin. Novaia Gazeta, ultimul bastion de presă independentă, și-a limitat masiv acoperirea jurnalistică a războiului din Ucraina tocmai pentru a-și ține reporterii departe de perspectiva gratiilor închisorilor. Cum arată această lume rusească atunci când își îngroapă chiar soldații uciși pe frontul operațiunii militare speciale din Ucraina? Iată.  

Sunt multe, foarte multe aspecte luminoase, pozitive ale evenimentelor din ultimele zece zile – de la voluntariatul european în sprijinul refugiaților din Ucraina până la sancțiunile coordonate dispuse împotriva Rusiei.

Dar, dacă e ceva care să conteze la final în înțelegerea acestei crize globale de securitate, acel ceva e inventarul (deloc restrâns) al erorilor occidentale în perceperea, întâmpinarea și tratarea regimului de la Kremlin. E un regim care produce de ani de zile – în văzul întregii lumi – dezinformare, acțiuni subversive, bani murdari și – iată – război.

Terorusia de astăzi era perfect anticipabilă încă de ieri. Ba chiar cu mult înainte ca unul dintre opozanții lui Vladimir Putin, Alexei Navalnîi, să zacă într-un spital din Berlin, otrăvit cu un agent neurotoxic (noviciok) pe care doar statul rus l-ar fi putut produce. Înaintea unei asemenea crime comise la vedere, lumea occidentală a protestat viguros. Și atât. Sentimentul de impunitate al Kremlinului nu putea decât să crească în astfel de condiții.

Vestul e dator astăzi să sprijine prin orice mijloace Ucraina, evitând totodată un război și mai extins. Dar Vestul mai e dator cu ceva: să își cartografieze propriile slăbiciuni care au contribuit la consolidarea mașinăriei rusești de teroare, indiferent câte convulsii democratice ar putea provoca un asemenea efort.

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

Un portret al lui Volodymyr Zelensky
AICI.