Curiosul caz al lui Traian Ungureanu, ziaristul care nu a devenit politician, dar mai încearcă

Caseta biografică care îi însoțește lui Traian Ungureanu articolele publicate pe site-ul Gazetei Sporturilor ne înștiințează că „după două mandate succesive de parlamentar european, nu a devenit politician”, ci „spre disperarea unora, a rămas ziarist”.

Același rezumat clarifică și cum reușește domnul Ungureanu să rămână ziarist: „scrie despre lumea în care trăiește, […] turnând acid sulfuric peste obiceiuri proaste și minți odihnite”.

Dincolo de scris, Traian Ungureanu mai are o dexteritate: se pune, când și când, în avangarda unor mesianisme politice, sub pretextul că vizionarismul său ne apără pe toți de la orbire. „Semnează TRU. Adevărat marcă înregistrată” scrie în încheierea casetei biografice a lui Traian Ungureanu de pe site-ul Gazetei Sporturilor. Când este însă TRU true? Când e ziarist, când e politician, când e ambele sau când nu e nici una, nici alta?

Cel mai recent efort public întreprins de polivalentul Traian Ungureanu în direcția deschiderii ochilor românilor a fost participarea la congresul național al Alianței pentru Unirea Românilor (AUR), organizat pe 2 decembrie la Alba Iulia. E a doua oară în mai puțin de o lună de zile când fostul europarlamentar PDL / PNL participă zelos la o întrunire organizată de AUR în cadrul căreia retorica anti-UE e laitmotiv.

Moderații ar cataloga aceste împrejurări cu atributul „extremist”. Din colțul său, Ungureanu susține însă că vede mai bine: retorica AUR nu ar fi extremistă, ci mai degrabă conservatoare.

„Noi suntem aici să vorbim de vremurile în care trăim și de vremurile care vin. Trăim vremuri grele, dureroase. Sigur, nu e război, dar suntem sub atac”, a spus Traian Ungureanu în deschiderea discursului său de la congresul AUR. Atacul – a continuat ziaristul – e al „unei ideologii străine, străine de bun simț, străine de umanism, străine de România”.

„Trebuie să spunem că lucrul care ne doare cel mai mult și lucrul care ne pune în pericol cel mai mult e ceva ce aș numi încercarea de a efectua în România un transplant de cultură. De a înlocui cultura și tradiția română cu altceva, cu directive, cu inițiale, lgbtq… putem merge până la capătul alfabetului”, a arătat Ungureanu, ghidat probabil de aceleași idei conservatoare, deloc vecine cu extrema vederilor politice.

Cine ar fi vinovații? Pentru că vede bine, Traian Ungureanu a lămurit și acest lucru: „Această ideologie nu vine singură, e purtată aici, adusă de oameni nedemni. Eu le-aș zice ideodrone, mai degrabă drone decât oameni. Avem unul, îl cunoaștem bine, domnul Drohannis. Se pregătește domnul Droană, am impresia. Se aude și de doamna Droveși… să sperăm că nu!”

„Noi nu avem nevoie de un transplant de cultură pentru că avem o cultură, avem tot ceea ce ne-a dat istoria”, a clamat Ungureanu înaintea membrilor AUR.

„Nu avem nevoie de experți pentru că avem părinți.”

„Nu avem nevoie de vorbe mari, pentru că avem o limbă care știe să ne facă să ne exprimăm simplu și clar.”

„S-a spus că suntem antieuropeni. Cine e anti-european, noi sau cei care au ținut închiși europenii sub pretextul pandemiei?”, a întrebat la un moment dat Ungureanu sala. Sala nu i-a răspuns, dar nici nu era nevoie, căci răspunsul plutea în aerul pur, posibil nevaccinat, de la congresul AUR.

„Cred că întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este: pot națiunile supraviețui ideologiei impuse de propriile lor state?”, a ridicat Ungureanu și mult miza. „Și răspunsul nostru trebuie să fie DA. Răspunsul acesta trebuie să vină de la un partid de care oamenii să nu se ferească, de la un partid în care oamenii să se recunoască. Acest partid trebuie să fie partidul tuturor românilor, partidul unirii românilor.”

„Obiectivul acestui partid nu trebuie să fie prezentul, trebuie să fie un viitor de AUR”, a încheiat Ungureanu, părăsind scena în aplauzele asistenței încântate de vizionarismul vorbitorului.

În calitate de europarlamentar român plătit de balaurul birocratic de la Bruxelles, Traian Ungureanu a reușit, conform propriilor declarații de avere, să-și suplimenteze serios economiile bancare între 2014 și 2019, punând deoparte aproape o sută de mii de euro. Probabil îi sunt de ajutor astăzi, când trăiește vremuri grele, dureroase, în care se simte asaltat cultural. În baza statutului de fost europarlamentar are dreptul, în plus, la o pensie lunară generoasă.

De ce scriem aceste rânduri despre Traian Ungureanu, un personaj în definitiv periferic astăzi, a cărui prezență la un congres de partid – fie el și AUR – nu ar trebui să aibă semnificații publice majore? Pentru că TRU, ziaristul și politicianul, a fost (și este într-o anumită măsură) unul dintre simptomele flagrante ale încâlcitei tranziții românești.

Traian Ungureanu este ziaristul care, conform numărătorii propriei redacții, scria în vechiul Cotidianul (cel dinainte de anul 2009) cam patru sute de texte ultra-laudative despre regimul Traian Băsescu. Advertorialele politice mascate i-ar fi adus ziaristului în anul 2008 și un contract de consultanță cu PDL, precum și prezența pe unele pliante electorale ale formațiunii. În calitate de prieten – așa era justificată această înfrățire sulfuroasă dintre jurnalism și politică.

Câteva luni mai târziu, la început de 2009, Traian Ungureanu renunța la jumătățile de măsură și intra în politică cu toate pânzele sus. Avea totuși o nemulțumire: aceea că nu este lăsat să fie în continuare și ziarist la Cotidianul. Redacția anunța încetarea colaborării cu Ungureanu după ce acesta era inclus pe lista PDL pentru alegerile europarlamentare. TRU susținea, nici mai mult nici mai puțin, că fusese dat afară pentru că era indezirabil.

Fenomenul analiștilor și ziariștilor pro-Băsescu care primeau răsplăți politice pentru analizele și articolele lor (teoretic puse în slujba interesului public) era în floare. Erau, de asemenea, vremurile în care până și Traian Ungureanu se arăta îndrăgostit de rolul și importanța UE. Susținea că intră în campanie pentru a deveni europarlamentar PDL tocmai pentru „clarificarea și popularizarea euro-realităților”.

„O Românie îngustată de criză are nevoie de toate deschiderile şi resursele puse la dispoziţie calitatea de stat membru UE”, susținea cu patos ziaristul devenit politician. Cine-și putea imagina că peste un deceniu același om poate cataloga Uniunea ca fiind străină, nesimțită, inumană, neromânească?

Într-atât de hotărât era Traian Ungureanu să-și facă loc spre fotoliul de europarlamentar încât nici măcar perspectiva candidaturii alături de Elena Băsescu, mezina președintelui, nu îl punea pe gânduri. „E tânără, n-are experiență, este, dacă vreți, lipsită de competență, e fiica tatălui ei, dar n-a furat și nu poartă caltaboși sau acțiuni la Rompetrol în geantă”, cântărea TRU situația, conchizând că nepotismul e ultimul lucru care ar fi trebuit să stea în calea ascensiunii sale fulger către Bruxelles.

În cele din urmă, Traian Ungureanu nu a câștigat doar un mandat de europarlamentar, ci două, încheindu-și cariera de legiuitor comunitar în 2019.

Anii au trecut și lumea românească a uitat. Cine să-și mai aducă aminte de serviciile publicitare deghizate în jurnalism oferite lui Traian Băsescu și PDL-ului de-a lungul a sute de articole publicate de Traian Ungureanu în Cotidianul? Cine să-și mai aducă aminte că răsplata pentru această muncă subterană punea sub semnul întrebării chiar onestitatea jurnalismului prestat?

Cine să mai rememoreze celebra declarație din 2008 a lui Traian Ungureanu în care acesta spunea că se aruncă de pe bloc dacă PDL face alianță de guvernare cu PSD? Și, după parlamentarele din anul respectiv, alianța chiar avea să devină realitate. Departe de a se arunca de pe bloc, TRU a primit o poziție eligibilă pe lista PDL pentru alegerile europene din 2009.

Și istoria a curs fericit, pentru TRU și pentru politicienii pe care îi servise prin jurnalism. Mai puțin fericit a curs pentru cetățenii neserviți de nimeni, în fapt victime ale frăției dintre jurnaliști și politicieni.

De fapt, această frăție a marcat tranziția românească – și continuă să schimonosească societatea și astăzi. Când citiți despre finanțarea presei (cu precădere TV) de astăzi, din subvențiile partidelor, amintiți-vă că istoria lumii românești e ceva mai veche.

Și Traian Ungureanu a pus serios umărul la consolidarea răului, cu pretenția că de fapt ne face un mare bine susținând regimul Băsescu împotriva corupției PSD. Pretinsul ziarist nu a admis niciodată că, în vreme ce penițele unor jurnaliști consolidau impresia de anti-corupție din epocă, venalitatea clicii Băsescu-Udrea transforma închipuita reformă românească într-un act de impostură extremă.

Cu aceeași seninătate, Traian Ungureanu urcă astăzi la pupitru, pe scena unui partid cu vederi extremiste, și vorbește despre durerile țării, despre atacul la care e supusă, despre viitorul care trebuie să fie de AUR. Am putea conchide că prăbușirea morală a ziaristului este completă acum – dar am greși. TRU nu mai e true de peste 15 ani decât (poate) în cronicile sportive.

Adeziunea sa de astăzi la valorile AUR e, până la urmă, doar o notă de subsol. Adevăratul TRU umblă prin lume de mult mai mult timp, cam de pe vremea în care, prestând servicii de partid, poza public în jurnalist. Există multe feluri de impostură – dar, într-o democrație care se vrea funcțională, această suprapunere frauduloasă între interesul public urmărit (teoretic) de ziarist și interesul partizan urmărit (practic) de politician este printre cele mai grave.

Turnând acid sulfuric peste obiceiuri proaste, Traian Ungureanu n-a mai știut când să se oprească și a ajuns să toarne același acid și peste normele profesiei al cărei practicant se mândrește că ar fi rămas. E probabil ultima acrobație pe care o mai performează public TRU. AUR-ist sau nu, după ce odinioară a fost băsist, PDL-ist și PNL-ist, TRU e ilustrarea dezastrului profesional și a naufragiului personal la care vremurile îi împing uneori pe oameni.

Victimă a propriilor alegeri, din TRU n-a mai rămas cu adevărat aproape nimic: nici ziaristul, nici politicianul, nici măcar arătarea schimonosită de intersecția celor două. 

Poate că Ungureanu are dreptate, și nu avem nevoie de cultură, experți sau vorbe mari de la Bruxelles. Cu siguranță, însă, lumea românească nu are nevoie de ziariști care aspiră să fie politicieni și care scriu pur și simplu cum văd ei lumea în care trăiesc. Are nevoie de ziariști care, lăsând la o parte vederile personale, pun cap la cap cu onestitate faptele strânse în cursul documentărilor, pentru a servi un interes mai înalt decât cel strict personal.

România e plină de primii – și aproape lipsită de ultimii. 

În definitiv, chiar Traian Ungureanu pare a fi una dintre victimele acestei inflații de politruci și penurii de jurnaliști.

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

Eforturile unui soldat rus de a evita războiul
AICI.

Ultimul număr DOR
AICI.

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

Judecata de Acum #45 (sezonul 2)
CE-I DE VĂZUT ÎN CEL MAI RECENT EPISOD

1 decembrie e Ziua Națională, dar a devenit în bună măsură și Ziua Formelor fără Fond. În fiecare an, ne găsește încremeniți solemn în fundătura noastră de lume, sărbătorind în decor și atmosferă de cazarmă, cu mâncare de popotă.

Sigur că, neavând în ce altceva să-și ancoreze vremelnica glorie politică, oficialii de partid și de stat susțin de 1 decembrie că îi călăuzește în activitate doar dragostea de țară și de tot ce e românesc.

Dincolo de spoiala paradelor militare, 1 decembrie e ziua din an în care se vede cel mai bine găunoșenia acestor lideri, precum și – pe alocuri – a celor care se lasă conduși de astfel de lideri.

S-a întâmplat ca ultima ediție a Judecății să fie difuzată LIVE exact de Ziua Națională. Ocazia nu putea fi ratată de completul de doi al emisiunii, așa că Stoicescu și Vanghele au făcut bilanțul mai puțin patriotard, dar mai onest, al condiției noastre de țară.

S-a vorbit de puternicii zilei – inevitabil, s-a râs iar de nefericitul cu patru stele Nicolae Ciucă -, dar și de români adaptați la răul din jurul lor. Unii au ajuns să îl comită la rândul lor fără să clipească, căci impostura și arivismul sunt ascensoare sociale în celelalte zile ale anului.

Noroc că avem 1 decembrie să ne spălăm festiv păcatele cu patriotism de fațadă!

Vedeți și judecați .

Ne puteți asculta pe Spotify, Apple Podcasts și Google Podcasts.