“Trei zile dacă mai trăiesc, da’ vreau să știu că s-a limpezit lumea”, a spus cândva Elisabeta Rizea.

Au trecut zeci de ani de când aceste cuvinte au fost rostite, la începutul anilor `90. Elisabeta Rizea a murit în 2003, la nouăzeci și unu de ani.

Lumea nu s-a limpezit.

Trecutul nostru comunist plin de orori nu a fost niciodată confruntat cu adevărat (deși regimul a fost declarat ilegitim și criminal), securiștii de odinioară și-au mâncat liniștiți pensiile, au prosperat în capitalismul sălbatic, au continuat să polueze societatea românească, să o deformeze, să-i marginalizeze valorile, pe scurt să întoarcă, iar și iar, lumea pe dos.

Elisabeta Rizea și-a dat mărturia în Memorialul durerii, iar vorbele ei au avut ecou în epocă. Finalul interviului era așa:

O săptămână dacă mai trăiesc, dar să nu-mi mai fie frică de nimeni, numai de Dumnezeu.

E însă 2019, acum, și figura Elisabetei Rizea nu mai este în actualitate, deși ar trebui să fie din nou, acum, când hoți dovediți clamează că fac închisoare politică, târând în derizoriu instituția deținutului politic și umilind, o dată în plus, memoria Elisabetei Rizea.

Mai mult: a crescut o nouă generație de oameni politici cu apucături perfect totalitare, care ar fi fost buni de șefi de cadre în Uniunea Tineretului Comunist.

Poate că nu vor mai fi în curând ridicați oamenii din casă noaptea și duși într-o Volga neagră pentru a se pierde în Leviathanul carceral românesc. Poate.

Însă nedreptatea triumfă la fiecare pas între carpato-danubiano-pontici. Și toate acestea nu sunt străine de istoria securiștilor de atunci, istoria aceea toxică pe care Elisabeta Rizea, povestind-o, a condamnat-o atât de răspicat.

În anul 2019 la editura Humanitas (care are meritul că în tranziție nu a lăsat astfel de voci să se stingă) a republicat, cu o prefață de Gabriel Liiceanu, un volum intitulat chiar așa: Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara (urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi). Cartea este o relatare culeasă și editată în 1993 de Irina Nicolau și Theodor Nițu.

E un volum de o actualitate brutală. Citind-o, un tânăr poate înțelege ce a fost până la urmă – în rău – comunismul: un jaf (naționalizarea) care a urmat unor crime, elitele și oamenii gospodari au înfundat pușcăriile, pleava a fost numită la conducere de la cel mai înalt nivel până la ultima comună, o conducere despotică, manifestată prin teroare și la adăpostul unor legi mutilate în interes propriu.

Povestind o întâmplare cu Regele Mihai tânăr, Elisabeta Rizea face o observație de o finețe care sociologilor, politologilor, istoricilor le-a scăpat: nici să vorbească așa cum vorbea înainte nu mai știa. Comunismul a însemnat și această deformare a limbajului. 

Toate fragmentele din acest articol sunt culese din acest volum în care vorbesc Elisabeta Rizea și finul ei, fiu al preotului Ion Drăgoi din Nucșoara (preotul a fost ucis la Jilava în 1959).

Faptele Elisabetei Rizea

Elisabeta Rizea a fost nepoata unui țărănist, Gheorghe Șuța (zona Argeș-Muscel era în epocă fief al țărăniștilor conduși de Ion Mihalache). Născută într-o familie simplă de țărani, Elisabeta Rizea a mers la școală șapte clase.

S-a născut la Domnești și s-a măritat la Nucșoara. În 1947, unchiul ei, Gheorghe Șuța, care avusese grijă de ea ca de o fiică, a fost ucis de comuniști.

După 1945, în munții Făgărașului s-a format o rezistență anticomunistă armată. Pentru puterea roșie, aceștia erau bandiți și s-au depus mari eforturi pentru a fi prinși și condamnați sau uciși până la ultimul. Elisabeta Rizea i-a aprovizionat cu mâncare și bani pe luptătorii din grupul Arsenescu-Arnăuțoiu din Făgăraș, grup în care a intrat și soțul ei, Gheorghe Rizea.

Δ Elisabeta și Gheorghe Rizea | Foto: Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

Bărbatul Elisabetei Rizea a fost prins și închis, făcând 14 ani de pușcărie. Prinsă în urma unei delațiuni, Elisabeta Rizea a făcut și ea 12 ani de pușcărie, la Jilava și la Mislea. A fost eliberată în 1958, dar a continuat să desfășoare activități subversive (în ochii regimului).

În anul 1959 când a fost prins conducătorul mișcării de rezistență din Făgăraș, Arsenescu, Elisabeta Rizea a fost iar întemnițată. Sentința: 25 de ani de temniță.

A trecut prin închisorile din Pitești, Miercurea-Ciuc, Arad. A fost eliberată o dată cu toți deținuții politici, în 1964. A devenit o figură populară în 1992, când a fost difuzat interviul cu ea în Memorialul durerii.

În anul 2001, Elisabeta Rizea a fost vizitată la Nucșoara, de Paște, de Regele Mihai și Regina Ana. 

De ce a urât Elisabeta Rizea comuniștii

Uite pentru ce am făcut io ce am făcut, doamnă! Că sunt înaintea icoanei și Dumnezeu așa să mă ajute dacă mint… Mi-a omorât unchiu ăsta. Uite-l! Mi l-a împușcat când a venit comuniștii. Văr primar cu tata, părinții, frați.

Nu puteau face comunismul de el, d-aia l-au împușcat. Că el era comerciant: a avut moară, mașină de lână, manufactură, prăvălie… Avea unde munci lumea, toți ținea la el.

N-avea copii, săracu, și ajuta. Ajuta săracii, văduvele de la 1916, că i-a murit și lui un frate, Nicu, în război. Doamnă, unu era Gheorghe Șuța din Domnești! Domn! Domn! Îi plăcea să învețe lumea carte și să fie vrednică, să muncească. Nu pot eu să vă spun ce om bun și driept iera. Și comuniștii l-au împușcat. Uite, de asta am urât io comuniștii…

Urmele încarcerării de la Jilava

Eu nu poci de picioare, uitați-vă și dumneavoastră cum ie picioarele mele. Uite! Ie! Le pui drepte. Uitați-vă cum mi s-au făcut mie picioarele, doamnă… Uite cum ie picioarele mele, că m-a băgat în lanțuri și m-a ținut în umezeala aia de la Jilava.

Nu e puțin să stai doi ani de zile la Jilava… Eram de treizeșopt de ani. (n.m. –Elisabeta Rizea vorbește mai departe despre frică, frica de comuniști și securiști nu-i trecuse nici după zeci de ani).

(…) Că eu să știu că ies ai noștri, aș spune totu, driept, da nu știu, doamnă… și dacă am scăpat de lanțuri și de doișpe ani de chin, să mă omoare ei acuma? Nu mai dorm aici. De-acuma m-am mutat în camera aia. Că mă împușcă pe aici, pe fereastră, în pat.

Ne culcăm așa: eu colea, și Gheorghe colea. Zic- barim să scăpăm unul din noi, să mai aibă copiii un părinte. Și mi-e frică, mi-e frică…

Ce i-au luat comuniștii Elisabetei Rizea

Îmi plăcea să muncesc. (...) Și mi i-a luat, doamnă, mi i-a luat (nr. – buștenii pe care îi ducea la o fabrică din Domnești) când a venit naționalizarea. Domnule, tot a luat! Tot, brie… Am muncit numai pentru stat. Uite, să nu-mi ajute Dumnezeu dacă mint. Nimic, niciun ban n-am luat pă ei.

Nici cincizeci de bani n-am luat pă ei.

Și mai are acum necaz pe mine că nu tac, că vorbesc. Da numai eu știu cât am muncit. Că pe munte, pâna da bruma aia mare, nu mă-ncălțam. Așa! C-atunci umbla lumea desculță, nu ca acum. Și mi-a luat duamnă, buștenii; și pă hăia din Domnești, aduși gata, și pă hăia de aicea.

Sunt trecuți undeva? Nu e trecuți nicăieri! Mi-a luat buștenii, mi-a luat pământu, mi-a luat tot!

Ce nu i-au luat comuniștii: demnitatea de om și simțul dreptății

Uite, am și o gaură colea în ușă, să o vedeți, gaură de glonț. Și ăștia au dușmănie pe mine că vorbesc. Păi aș zbiera, doamnă, ca o vacă, nu ca un om! Atâtea sunt de spus… Da mă stăpânesc de frică, că acum nu mai sunt de treișopt de ani. Nu mai poci fugi prin grădină, nu mai poci să merg.

(…) Să nu moară până n-o sta unde m-a ținut pe mine și să nu… Să-i chinuie Dumnezeu, nu să-i chinui io, cum m-au chinuit ei pe mine… Uita așa-mi vin în minte… cum mi-au băgat ochelari d-ăștia de tablă, ferească Dumnezeu să știți ce-i asta, și m-a luat de braț, că nu vedeam nimica pe coridor.

Și, ori că mi-a pus el piedică, ori m-am împiedicat – că am venit pă brânci, așa, jos. Și el mi-a dat cu bocancu aici, în coastă. Trăiește în Pitești. Oprea. A vint o doamnă cu care am stat în celulă și mi-a spus: să vii să vezi pe Oprea ce burtă are. Zic: el are burtă și eu m-am uscat, că mă vedeți cum sunt, numai piele și os.

Sunt ca o mască acum, doamnă, de chinurile care au fost pe mine și de inima rea pe care am avut-o. Așa. Și să viu acasă să nu mai găsesc nimic! Nimic n-am găsit. Dacă mă tăiam la un deget, eu n-aveam cu ce mă lega.

Tot ce-am lăsat în casă și în magazia mea și în curtea mea – n-am mai găsit nimic. Nu mai pot să-mi spun tot amaru care a fost în mine și tot chinu cu care m-a chinuit hoții ăștia…

Elisabeta Rizea îl întâlnește prima dată pe Regele Mihai: au mâncat porumb copt

Aicea, în casele lui Arnăuțoiu, a fost casele la un boier mare și le-a dat la un doctor în Câmpulung și doctorul ăsta le-a dat lui domnu Iancu. Și în casele ăștia au vint studenții și studentele în timpu toamnei.

Era aici Fundația Regală. Așa să zicea. Asta ce vă spun era toamna, că era porumb copt. Atunci, într-un an, a venit și domnu Rege (n.r. – Mihai era de fapt la ora acestei întâlniri prințul moștenitor al Coroanei).

Se făcea șezători în curte. Au dormit studenți și aici la mine, că aveam ce-mi trebuia. Ce-am putut și eu am făcut.

Și domnu Rege a venit la casele alea, de-acolo. Și pă stradă trecea garda regală, așa, frumos, cu coifuri de alea pe cap. Patrula (…) Și-a făcut șezători. Tot satu a venit, brie, c-a fost sat de oameni cumsecade.

Cine era domnu Iancu înainte și popa Drăgoi și fruntașii satului? Unu și unu. Da i-a omorât, doamnă, i-a omorât. I-a omorât, le-a luat și copiii în pușcării… (plânge) Și tot satu a ieșit și a făcut foc mare în curte. Lună pă cer, lumină… Și cocea oamenii porumb, să i-l dea fără cenușă, fără nimica pă el, ca pentru domnu Rege.

Și eram și io cu bărbată-mieu. Aveam pă Lenuța făcută, Lenuța era de vreo doi ani. Doamnă, și să zicea ghicitori și le ghicea oamenii. A spus și domnu Rege una, zice, de ce purceii suge la țâță cu ochii închiși? N-a răspuns nici unu.

Da bărbată-miu îmi șoptește mie – că le e rușine, că ta-su-i porc și mă-sa scroafă. Da io așa, din lume, să trăiți Majestate, vorbeam altfel atunci, acum nici să mai vorbesc bine nu pot, nu mă mai ajută limbajul, Majestate, le e rușine că ta-so-i porc și mă-sa-i scroafă și dă rușine ține ochii închiși.

A râs Regele. Și m-a scos, m-a dus oamenii, că io nu voiam să ies, m-a dus acolo și m-a așezat lângă dumnealui. Mi-a rupt porumbu lui driept în doo. Îl mănânci! Eu dint-al meu, domnu Rege din al lui…

Cum a fost legată Elisabeta Rizea de un cârlig de către căpitanul Cârnu

Când m-a bătut cel mai rău Cârnu, m-a dus la miliție, într-o cameră. Și io n-am știut că e unu, Geantă, într-o cameră alături. N-am știut. Miliția era ținută în casele lui Arnăuțoiu.

Și a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, așa, după aia a suit scaunul pe un alt scaun… și aveam coadă, așa, ca a dumneavoastră, doamnă… și a urcat scaunele pe masă și mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Și era un lanț și a băgat lanțul aici, după frânghie (…).

Și mi-a fost frică doamnă, că atunci eram și eu grăsuță, nu prea tare, da nu eram slută ca acum, și stăm și țipam și spuneam – domnule, împușcați-mă, tăiați-mi capu, scoateți-mi ochii, tăiați-mi limba, nu știu de ei, nu mă întrebați că nu știu!

Când securiștii i-au propus să-i scadă doi ani de pușcărie din pedeapsă ca să-i toarne pe ai ei, i-a refuzat, susținând mereu că nu știe unde se ascund cei din munți.

A muncit în pușcărie, a făcut icter, s-a spălat numai cu apă rece, a stat în celulă cu șobolani, au ținut-o în lanțuri și au călcat-o securiștii în picioare.

Dar Elisabeta Rizea nu a trădat.

2 COMENTARII

  1. Am fot in toamna anului trecut si am facut curat la mormant.Arata jalnic si la ea si la Arnautoi.La intoarcere am oprit in fata casei incuiata si am luat mere din crengile care atarnau peste gardul casei doamnei Rizea..Muscand din mar si zambind la gandul ca si ea poate a mancat din acel pom ma gandea: cum de ei au outut si noi nu?

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.