164 de cazuri depistate într-un eșantion de 499 de teste specifice realizate. O rată de confirmare de peste 30%.
Acesta este bilanțul oficial (de până acum) al eforturilor românești de a “fotografia” răspândirea națională a tulpinii de COVID-19 care a făcut ravagii în Marea Britanie la finalul anului trecut. Mutația genetică a fost identificată între timp în toate țările europene.
Într-un raport recent, Institutul Național de Sănătate Publică (cel care centralizează datele naționale referitoare la testarea cazurilor suspecte de coronavirus și toate celelalte informații de ordin statistic care decurg) conchide că această tulpină (mai contagioasă) circulă deja în jumătate din județele țării și există “o probabilitate mare” să cuprindă întreg teritoriul României în viitorul apropiat.
“Sunt necesare eforturi conjugate pentru realizarea secvențierilor”, decretează INSP în raportul amintit. Dar mai e ceva de consemnat, dincolo de rândurile scrise.
Noi ne-am făcut treaba publicând acest raport. Este fraza nescrisă, dar insinuată în inventarul epidemiologic prezentat de instituția care organizează eforturile de supraveghere din sănătatea publică.
Statul care constată
În ultimul an, unul marcat profund de pandemia COVID-19, aceste eforturi au însemnat – cu precădere – testare și vaccinare (plus, evident, criteriile aferente fiecărei proceduri). Acum, în contextul răspândirii accelerate a unor noi tulpini ale agentului patogen, între mijloacele de supraveghere și control putem include și secvențierea.
Toate cele trei mijloace – testarea, vaccinarea și secvențierea – au, cel puțin pe hârtie, menirea fundamentală de a preîntâmpina o evoluție dezastruoasă a răspândirii bolii provocate de noul coronavirus.
Nici testarea, nici vaccinarea, nici secvențierea nu sunt realizate (în practică) pentru scopuri descriptive, adică pentru a surprinde imaginea de moment a pandemiei. Ele sunt realizate pentru scopuri preventive, adică pentru a anticipa (și corecta) un posibil scenariu negativ viitor.
Nu și în România, totuși, unde cele mai multe instituții publice însărcinate cu monitorizarea evoluției epidemiologice funcționează pur și simplu ca factori de constatare, nu de prevenire.
Ceea ce ar putea face un cetățean obișnuit de pe stradă – anume să constate că nu e bine, ba chiar e rău – par să facă și instituțiile cu sute de poziții bugetare.
INSP, de pildă, joacă și în 2021 același rol pe care l-a jucat în anul de pandemie pe care l-am împlinit recent (primul caz de coronavirus din România a fost înregistrat pe 26 februarie 2020).
E un rol marginal, de căsuță poștală care găzduiește hârtii cu date despre evoluția epidemiologică, fără niciun fel de responsabilitate asumată în raport cu modalitățile practice prin care boala COVID-19 poate fi supravegheată și (cel mai important) ținută sub control.
La coada Europei
Statul român este o formă de organizare administrativă cu extrem de multe probleme. E un stat care nu știe, de pildă, nici câte paturi de terapie intensivă are.
Poate mai țineți minte că anul trecut au fost lansate public – ba de ministrul Sănătății Nelu Tătaru, ba de secretarul de stat Raed Arafat, ba de președintele Klaus Iohannis – zeci de declarații despre acest total ipotetic pe care nimeni nu-l cunoaște cu adevărat. Nici măcar într-o singură situație totalul prezentat de un factor de decizie nu a coincis cu totalul prezentat de alt factor de decizie.
Ei bine, în acest stat care nu pare să stăpânească operațiuni elementare, prevenția e singura șansă la viață – pentru că la momentul constatării instituțiile deja nu mai pot face nimic altceva decât să observe situația.
Ce înseamnă asta în practică, când vine vorba de evoluția COVID-19? Înseamnă că nu te poți achita de supravegherea epidemiologică dacă realizezi mai puțin de 500 de secvențieri în decurs de două luni de zile. Înseamnă și că ți-ai ratat practic scopul preventiv dacă în cadrul acestui eșantion și-așa redus depistezi că o treime din probele testate conțin exact tulpina a cărei răspândire ar trebui s-o anticipezi și împiedici.
După ce a organizat și implementat defectuos testarea națională, statul român pare să eșueze și în chestiunea secvențierilor. Nu-i o surpriză să constatăm că suntem iar la coada Europei în ceea ce privește capacitatea de a supraveghea răspândirea noilor tulpini de COVID-19.
Obișnuiți să trecem cu vederea
În România, răspândirea tulpinii britanice are deja dimensiune comunitară (în condițiile în care pentru 60% din cazurile depistate până acum nu există legături epidemiologice de <tipul călătorii în Marea Britanie> sau <contact cu focare>, care să justifice infectarea).
Pur și simplu, această tulpină circulă printre noi – iar institutul de sănătate publică ne face un serviciu anunțându-ne că tulpina circulă și, probabil, va circula și mai abitir în viitor.
Condiția noastră de țară e adesea dezastruoasă – dar asta înseamnă și că societatea trebuie să accepte la nesfârșit că aproape nimic nu funcționează în angrenajele publice?
Dacă sistemul sanitar e la pământ, devine acceptabil ca semestrial să moară în incendii intra-spitalicești pacienți internați să se trateze, deci să trăiască?
Dacă structurile de sănătate publică sunt la pământ, devine acceptabil felul în care bâjbâim de un an de zile încercând să surprindem (și să anticipăm) evoluția statistică a bolii COVID-19?
Statul nepregătit
Comisia Europeană spune că, pentru a surprinde eficient viitorul imediat al infectărilor cu noua tulpină britanică, un stat ar trebui să secvențieze măcar 5% din toate cazurile pozitive pe care le depistează zilnic (cu ținta de a ajunge cât mai repede la 10%).
Între 26 și 27 februarie, de pildă, au fost înregistrate în România aproape 3500 de îmbolnăviri noi. Cât înseamnă 5%? Măcar 175 de secvențieri. Dar 1%? Măcar 35 de secvențieri.
Conform raportului INSP, România a realizat 499 de secvențieri în două luni. Asta dă o medie de 8 secvențieri pe zi.
Deocamdată, patru laboratoare din țară fac secvențieri (între care unul este privat, iar altul există ca parte dintr-un proiect științific care monitorizează evoluția genetică a agentului patogen SARS-CoV-2). Toate cele patru laboratoare fac aceste teste specifice din fonduri proprii.
Nu există un program național de decontare a secvențierilor, așa cum există în cazul testelor RT-PCR.
Prea scump
Acum o lună de zile, statul român transmitea – prin vocea Adrianei Pistol, directorul Centrului Național de Supraveghere și Control al Bolilor Transmisibile din cadrul INSP – că secvențierile sunt prea scumpe și nu are rost să fie realizate pentru toate probele pozitive prelevate dintr-un focar de COVID-19.
Suntem, cu alte cuvinte, atât de săraci încât nu ne putem permite decât să fim bolnavi.
Nu suntem, însă, atât de săraci încât să nu ne putem permite instituții cu responsabilități în gestiunea sănătății publice precum INSP. Nu suntem nici atât de săraci să avem Ministerul Sănătății pe care îl avem – sau oricare din instituțiile județene subordonate, minunatele noastre DSP-uri incapacitate de politizarea care le-a marcat existența vreme de decenii.
N-ați uitat, sperăm, că – în ciuda rezultatelor firave din ultimul an – INSP este instituția care a rezolvat într-o după-amiază testarea extinsă a parlamentarilor, modificând definiția de caz ca să le facă pe plac aleșilor PNL.
Datele statistice arată că, la mai puțin de 60 de secvențieri realizate săptămânal, o tulpină poate fi detectată doar dacă are o prevalență de cel puțin 5% între toate variantele agentului patogen care circulă în teritoriul dat.
România, cu mai puțin de 60 de secvențieri realizate (în medie) săptămânal, nu detectează pur și simplu câte o tulpină britanică. Chiar și în contextul unor secvențieri reduse numeric, o treime din rezultate consemnează astăzi cazuri de tulpină britanică.
Care e, în aceste condiții, prevalența națională a tulpinii? Chiar și cu matematica precară a instituțiilor publice românești, răspunsul e de ordinul zecilor de procente.
Invariabil, responsabilitatea entităților publice (de a supraveghea și întâmpina scenariile negative ale pandemiei) este zero la sută.
Iată și recomandările săptămânii.
Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu
Când un pachet de prezervative înseamnă trei salarii minime
AICI.
500.000 de puncte. Fiecare punct e o viață pierdută
AICI.
Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun
Luni: o carte
Jurnalul din anul Nobelului, de José Saramago. Editura Polirom.
Marți: o carte
Zăpada era murdară, de Georges Simenon. Editura Polirom.
Miercuri: o carte
Pisica. Casa de pe canal, de Georges Simenon. Editura Adevărul Holding.
Joi: un autor de recitit integral
Jean-Jacques Rousseau, mai ales Confesiunile.
Vineri: un serial de revăzut
Fauda. Pe Netflix.
Sâmbătă: o carte
Joan Solé, Kant. Revoluția copernicană în filosofie. Editura Litera.
Duminică: o carte
Roberto R. Aramayo, Rousseau. Și politica l-a făcut pe om (așa cum este). Editura Litera.
Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu
Problema minerilor (și a noastră)
Pentru că în România orice neînțelegere are mereu prilejul să se transforme într-o neînțelegere și mai mare, recenta grevă a minerilor de la Lupeni s-a transformat din ceea ce este (o problemă socială nerezolvată de decenii) în ceea ce nu ar trebui să fie (o ocazie de populism fără orizont).
Valea Jiului e o poveste românească foarte complicată, dar nu atât de complicată încât să nu mai funcționeze nici măcar reconstituirea faptelor. Și pentru că de fapte se preocupă (mai ales) jurnaliștii, găsesc că e un prilej nimerit pentru două lecturi despre minerit, oamenii săi și mâna de ajutor a celorlalți.
Academia cu un singur absolvent, AICI.
Păcănelele, un mod de viață în Valea Jiului, AICI.