Filosoful Cioran a fost un mare iubitor de dame (vânător de fuste – așa se descria dumnealui), a frecventat asiduu bordelurile în tinerețe, a trăit câteva decenii cu Simone Boue (profesoară de limba engleză), iar la bătrânețe a făcut o pasiune devoratoare pentru o femeie de două ori mai tânără (el avea 70, ea 35) – o doctorandă în filosofie pe nume Friedgard Thoma.
Cioran era de părere că despre un om aflăm mai multe din corespondența sa, decât din opera sa literară.
Îmbrățișăm bucuroși ideea și mergem la bibliotecă, la cartea Despre Cioran și fascinația nebuniei (de Dan C. Mihăilescu, Humanitas, 2010) în care epistolele filosofului din Rășinari sunt pe îndelete analizate.
Ne interesează mai ales iubirea lui Cioran de la sfârșitul vieții: Friedgard Thoma. Femeia și-a scris memoriile (”Pentru nimic în lume – O iubire a lui Cioran”, volum publicat în 2005 la Editura EST, în traducerea din germană a Norei Iuga).
În 1981, Cioran avea frumoasa vârstă de șaptezeci de ani, era semi-însurat cu Simone Boue, când a primit (la editură!) o scrisoare de la Friedgard Thoma (care era deja mamă și studia filosofia).
Thoma era atrasă de aforismele cioraniene, de voluptatea cu care acesta calomnia universul. Cioran însă a făcut o pasiune mai orientată către concret: și-o dorea trupește pe admiratoarea sa. Timp de zece ani i-a scris înflăcărat, lăsând să se vadă nebunia sa în amor.
„Aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastră”
Spicuim, iată, fără rușine, din epistolele cioraniene:
„La ora unu acasă, am dormit câteva ceasuri, m-am trezit devreme şi atunci a început chinul. M-am gândit la dumneavoastră şi la tot ce ar fi putut să se întâmple în noaptea de joi…dacă nu v-aţi fi împotrivit.
V-am auzit suspinând şi plângând. Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd minţile.
Am discutat prea mult şi am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri.
Totul a început de fapt cu fotografia, vreau să spun cu ochii Dumneavoastră. Aţi fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinaţie ‘perversă’ pe care mi-o stârneşte trupul Dumneavoastră. Pervers nu a fost cuvântul potrivit. Am vrut să spun arzătoare. Doar sunt normal; stări interzise cer expresii ne-naturale.
Cred (poate mă înşel) că în dimineaţa asta aş fi mai puţin obsedat dacă aţi fi fost mai binevoitoare cu mine. În definitiv ne cunoaştem de la prima dumneavoastră scrisoare.”
„Am 77 de ani, prea mult, sunt un ins terminat. Din fericire, mai știu să râd”
Ușor-ușor, prietenia celor doi s-a dezvoltat într-un sentiment mai profund, care l-a perpelit pe Cioran al nostru:
Vă mai amintiţi de plimbarea atât de apropiată pe marginea lacului? Din cauza frigului, azi dimineaţă nu era aproape nimeni acolo. Doar eu cu lacrimile mele. Niciodată în viaţă nu am vărsat atât de multe, fără cea mai mică posibilitate de a râde.
Nu înţeleg ce caut pe lumea asta în care fericirea mă face şi mai nefericit decât nefericirea.
Pentru mine aţi devenit atât de importantă încât mă întreb cum va sfârşi întâlnirea noastră. Aş vrea să evadez cu Dumneavoastră într-o insulă părăsită şi să plâng toată ziua.
Acest loc mi-a devenit brusc drag pentru că îl cunoaşteţi şi îl îndrăgiţi. (…) Tot ceea ce mă ţine departe de Dumneavoastră e exil.
Trebuie să ajung într-un fel din nou voios sau să mă prăbuşesc. Şi totuşi declinul meu datorită Dumneavoastră îmi este necesar şi nesperat.
La șapte ani de la primul schimb de scrisori, Emil Cioran are o revelație:
“Totul ar fi perfect, din păcate am făcut o descoperire: am 77 de ani. Asta e într-adevăr prea mult. Sunt un ins terminat. Un soi nou de oboseală a pus stăpânire pe mine. Încă mai citesc mult, dar nu mai scriu. Ceva s-a rupt în mine. Din fericire, mai știu să râd. Cel mai important lucru supraviețuiește totuși…”
Când era deja octogenar și bolnav, filosoful îi scria iubirii sale târzii cât este de înjositor să fii bolnav, neuitând să precizeze: existența însăși e înjositoare.
Dragostea s-a încheiat, căci filosoful avea să moară în curând, dar rămân vorbele sale dintr-una dintre primele scrisori. Aceea în care constată că după ce a râs o viață întreagă de iubire, iată, trebuia să fie pedepsit cumva.
Emil Cioran se arăta fericit că este pedepsit chiar cu Friedgard Thoma. O alinta blestemul meu indispensabil.
Mai multe despre Cioran cel din scrisori găsiți în Despre Cioran și fascinația nebuniei, de Dan C. Mihăilescu, editura Humanitas (2010).
