ULTIMUL OM. Biografia romanțată a nefericitului Emil Cioran

Astăzi, la Pixul cu mină, facem un exercițiu de memorie atipic, folosindu-ne de un volum care nu există (deocamdată).

0
Foto: Arturo Espinosa / Flickr

Vă propunem o carte care n-a apărut încă, dar va apărea în vara care ne stă înainte: Ultimul om. Este biografia romanțată a filosofului nihilist Emil Cioran și va vedea lumina tiparului în colecția de biografii romanțate lansată de editura Polirom. 

Pe cale de consecință logică, o întrebare se ridică: de unde știm ce scrie într-o carte care nu a apărut pe piață?

Întâmplarea face ca titularul rubricii Pixul cu mină de pe Dela0.ro să fie chiar autorul cărții despre Emil Cioran – așa că, iată, știm foarte bine ce a vrut să spună autorul.

În premieră așadar, dar și în exclusivitate, câte ceva despre Cioran, ultimul om. În curând, integral la Polirom.

CÂND CIORAN L-A ÎNTÂLNIT PE SÁBATO

Cum probabil că ați aflat deja, anul 1945 nu este un an oarecare în trecerea timpului, este anul în care s-a sfârșit ultimul mare război mondial.

Domnul Ernesto Sábato și domnul Emil Cioran aveau pe atunci 34 de ani și trăiau amândoi în orașul Paris. Domnul Sábato era doctor în științe, se specializase la Laboratoarele Curie, era un fizician atomist. Fizicienilor atomiști aveam să le datorăm blestemata bombă atomică. 

Și iată că în anul 1945, domnul Sábato părăsește Parisul, părăsește știința, părăsește fizica atomică, abandonează ideea confortabilă a unei catedre, renunță la toată viața pe care și-o pregătise pentru a pleca să caute adevărul.

În același timp, în anul 1945, tot la Paris, domnul Cioran încerca să nu moară de foame. Își pierduse numele pe care îl avusese în România. Era un străin și ardea să dea universului o palmă atât de răsunătoare încât să fie cunoscut pretutindeni, apoi să își împlinească mai vechea sa dorință de a fi o umbră, un nimeni, retras definitiv în tranșeele vieții. Înainte de toate însă, trebuia să învețe limba franceză de la sfârșitul secolului XVIII.

Oare s-au mai întâlnit? 

Asta se întreabă domnul Cioran și domnul Sábato, oare s-au mai întâlnit în acel Paris înnebunitor din ultimul an al războiului, oare au trecut unul pe lângă celălalt, nepăsători, grăbiți, poate înfrigurați, probabil înfometați?

Domnul Cioran povestește că în anii aceia își făcea veacul la Café de Fleur, pe bulevardul Saint-Germain, unde tronau două mari personalități ale timpului: o sobă și Jean-Paul Sartre. 

Soba le dădea căldură, cât Sartre le tulbura sufletele și le învăluia mințile. Domnul Cioran nu spunea niciodată nimic, tăcerile sale ar fi putut deveni legendare, dacă ar fi fost cineva care să le bage în seamă. 

Domnul Cioran tăcea, asculta și își făcea aceleași planuri de răzbunare. Avea să se răzbune pe țara aceea nenorocită în care se născuse, avea să se răzbune pe el însuși, avea să se răzbune chiar și pe Sartre, care nu se făcuse încă vinovat decât de trufia unei inteligențe purtate în văzul lumii, în lungi șuete de cafenea, avea să se răzbune și pe Franța, avea să se răzbune pe Dumnezeu, pentru tăcerile lui absurde.

Au trecut patruzeci și patru de ani de la acel 1945 și domnul Cioran încă se răzbună.

CÂND A FOST CIORAN CEL MAI NEFERICIT

Nu mai avusese un loc de muncă stabil de o jumătate de secol, și puținele pe care le-a avut vreodată le-a făcut în scârbă și le-a resimțit ca pe instrumente de tortură, mai ales cât a fost profesor de filosofie la Brașov. Ce perioadă atroce! Ce groaznică e amintirea ei!

Dar domnul Cioran vrea să mai simtă veninul unor amintiri teribile, așa că își ierarhizează suferințele. Când a suferit cel mai mult? La Rășinari, când mama sa l-a anunțat că mai bine ar fi avortat decât să-l nască și să-l vadă ce ajunge? Nu. Atunci a fost fericit.

La Sibiu? Când l-au pocnit insomniile, după o cură la băi? La Sibiu, înconjurat de colegii săi de liceu, fii de țărani, ba mai rău de țărani români, irecuperabil imbecili, singur într-o mână de prieteni? Nu. Atunci a fost fericit. Atunci a fost cel mai fericit: își pierdea nopțile în parcul Sub Arini și se gândea la moarte.

La Brașov? Atunci, da, a fost un chin, mai ales că trebuia să îi suporte și pe tinerii săi elevi, văzând clar ce aveau să devină toți. 

La București? Ani de sărăcie și delir, cursuri proaste la universitate și demonul de Nae Ionescu, tâmpenia vieții lui – să se lase amăgit de legionari, să creadă într-o canalie ca Zelea Codreanu! Se putea ierta însă și se iertase deja, se iertase prea ușor: socotise, cu o matematică falsă, că era prea tânăr pentru a nu fi nebun.

La Berlin? Se simțea și atras de hitlerism, dar îl și oripila spectacolul acelei virilități destrăbălate care nu avea cum să nu ducă în infern. La Berlin n-a fost nefericit – asta e tot ce poate spune în apărarea acelei epoci.

Apoi, Franța, cea mai mare dintre deziluziile lui! Crezuse în Paris, iar Parisul era acum o cocină, iar Sena numai o mlaștină cotropită de aceste hoarde nesfârșite de turiști, dintre care cei mai detestabili erau categoric americanii.

CÂND CIORAN A LĂSAT-O SINGURĂ PE SIMONE BOUÉ

Întâmplător.

Simone se gândi la ce înseamnă cuvântul acesta. Tot întâmplător îl cunoscuse pe Cioran, într-o cantină studențească? Cum de se îndrăgostise de el? Mirosea oribil a ploaie și a scrumieră, de parcă fumase cincizeci de țigări una după alta! Mirosea a ploaie, a scrumieră și a loțiune ieftină pe care era limpede că o folosise fără măsură după ce se bărbierise.  

Fusese o întâmplare destinul acesta al ei de femeie care să trăiască o jumătate de secol cu un sceptic? Fusese Cioran al ei cu adevărat un sceptic sau chiar un nihilist? 

Când l-au băgat în groapă era o zi de la sfârșitul lunii iunie, una dintre zilele acelea în care Parisul ar trebui să fie îndurabil, dar se dovedi a fi o premisă falsă, fiindcă începu să plouă cu furie, ca și cum Cioran ar fi ajuns deja la izvorul tuturor lacrimilor. 

Simone se gândi că sunt ploi care nu se termină niciodată, sunt oameni pentru care plouă întotdeauna și pentru care e întotdeauna aceeași zi în care destinul lor s-a frânt.

CÂND CIORAN, ELIADE ȘI IONESCO AU AJUNS ÎN ACEEAȘI FOTOGRAFIE

A intrat în biroul său și a privit o fotografie înrămată în care trăiau trei bărbați vii: Eliade, Cioran și Ionesco.

Primul murise Eliade, anul trecut se dusese și Ionesco, nici nu știa dacă într-adevăr Cioran înțelesese când i-a spus că s-a dus și acest mare prieten al lui.  Fotografia fusese făcută în anul 1977, într-o ședință foto menită să promoveze în Franța o carte de-a lui Eliade, care venise special de la Chicago.

Era opera lui Louis Monier, care îi mai fotografiase pe cei trei scriitori, dar niciodată împreună. Nici măcar nu știa că sunt români și că Eliade și Cioran au unele umbre în trecutul personal. Monier știa doar că sunt scriitori și sunt faimoși, iar el asta făcea: fotografia autori cunoscuți.

Cioran cedase ultimul asaltului fotografului. Ajunseseră sub felinarul din Piața Fürstenberg, nu departe de locul unde fusese atelierul lui Delacroix, mai mult din întâmplare. Fotograful îi chemase în altă parte, dar lumina era proastă, așa că au mers până au găsit acest loc. 

Ședința foto se terminase cu Ionesco plecând la o ședință a Academiei Franceze și cu Eliade și Cioran intrând într-o cârciumă cu specific african, unde băuseră rom și bărbatul ei îl lăudase pe Proust, pe care tocmai îl redescoperise.

CÂND SIMONE ÎL ÎNGRIJEA PE CIORAN

Simone i se dăruise lui Cioran cu o dragoste maternă. Ani și ani de zile viața ei avusese borne fixe, la opt și cincisprezece minute trebuia să fie la școală, pentru prima oră a zilei, să îi învețe pe copiii francezi limba engleză, iar ei – cu un orgoliu de fii și fiice ai Imperiului lui Napoleon – mai degrabă refuzau. 

La prânzul cel mic era deja acasă, ca să îi pună lui Cioran legumele la abur. Gastrita îl obliga la regim, iar sub mâna ei el se supunea ca un copil. Erau zile când după ce îi punea lui Cioran legumele în farfurie trebuia să se întoarcă între elevii ei care refuzau să învețe prezentul continuu.

Cioran al ei fusese un formidabil ipohondru, unul dintre aceia care nu ocolea medicii și se considera expert nu doar în problema morții, ci și în puterile tămăduitoare ale plantelor. 

Cioran al ei știa ce proprietăți magice are fiecare ceai și credea în ele ca un șaman care, în mod surprinzător, nu era șarlatan.

Umbla prin cabinetele medicilor ca prin Versailles-ul său și nici măcar o dată nu îl auzise spunând că a primit de la ei o veste bună. Toate veștile pe care le primea Cioran erau proaste. Cum putuseră să intre în alcătuirea bărbatului ei atâtea elemente contradictorii, atâta luciditate și atâta ipohondrie?

Cioran era orgolios. Acesta era principalul său viciu – avea orgoliul lucidității sale formidabile, ea îl ținea departe de oameni, ea îl împingea să viseze că ar fi fost mai bine să rămână cioban, un brânzar oarecare de prin părțile Sibiului. 

Cioran al ei era un cavaler al lucidității, fiindcă era și multă noblețe și în acest nemăsurat orgoliu al lui. Ar fi trebuit să îl asculte și să îl omoare în ziua aceea când în spitalul Broca a prins-o de mână și i-a șoptit: Suprimă-mă! 

Dar cum să îl omori pe omul pe care îl iubești cel mai mult? Ea nu era Dumnezeu-tatăl, iar Cioran nu era Hristos pe cruce.

Tot la Broca, i-a venit și lui rândul să se ascundă în dulap, l-au căutat asistentele toată amiaza. Când l-au scos de acolo, înfrânt de biologie, bolnav de Alzheimer, cu luciditatea lui legendară prăbușită, tot a avut puterea, deci orgoliul, să se justifice: Eram atât de obosit!

CIORAN ȘI FRATELE SĂU, RELU (CARE ÎL ALINTA LUȚ)

După toți anii de închisoare și anii de muncă la marginea societății socialiste, după anii de insomnii, după moartea fratelui său la Paris, Relu Cioran se trezi bătrân și sfârtecat de melancolie. 

Pentru Luț fusese mai ușor – era ușor să viseze de la Paris la acest Sibiu plumburiu, care pe el îl apăsa, un oraș de la marginea imperiului ridicat și pierdut de austrieci, cu ajutorul maghiarilor. 

Pentru Luț fusese mai ușor – era ușor să viseze de la Paris la Șanta și la Spinarea Câinelui, la Cisnădioara și la Coasta Boacii. El le avea aici, doar picioarele să îl mai asculte și le putea vedea oricând. 

Luț avusese orgoliul să se creadă Lucifer aruncat din paradis, dar aici nu era niciun paradis, nu fusese niciun paradis și nici de acum înainte nu avea să fie. 

Relu trăise o viață comună celor zdrobiți de secolul XX, făcuse pușcărie, cunoscuse și binecuvântarea și calvarul mariajului, avusese o meserie și i se luase dreptul la roba avocaților. Poate că ar fi fost mai bine să se facă, totuși, popă, ca bărbații din neamul lor, să fie prigonit, să pătimească altfel pentru ideea românească.

După ce cunoscuse Parisul, la începutul anilor 1980, ani de mari frământări sociale, de recesiune și incertitudini, în Relu începuse să dea rod sămânța îndoielii. Ieșise afară din peștera lui Platon, cum să mai creadă în destinul excepțional al românilor? Cum să mai creadă orice?

Sfârșitul lui Luț fusese crud, un om nu ar trebui să își piardă amintirile, e cea mai mare pedeapsă, răzbunarea zeilor demenți. 

Un om ar trebui lăsat să își amintească, în ultima oră, cea care te ucide, de ulița, de aleea, de strada, de bulevardul copilăriei. Nu poți să îi iei asta omului, decât dacă ești neasemuit de ticălos.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.