După 1989 educația românească nu a fost o prioritate guvernamentală, în ciuda permanentelor declarații sforăitoare despre reformă și modernizare. Mereu subfinanțată, politizată masiv, prizonieră unei pedagogii anacronice, educația a fost în deceniile din urmă doar o ocazie discursivă pentru președinți, premieri sau miniștri să mai câștige ceva capital electoral. Promisiunile n-au fost niciodată onorate.
Politica școlară a trăit însă și vremuri mai interesante. Acum un secol educația îi preocupa intens pe conaționali, care își doreau fondarea unor principii de pedagogie națională. Vremurile obligau de altfel la reflecție pedagogică, în condițiile în care România interbelică, ieșită din Primul Război Mondial cu o populație și un teritoriu dublate, era o țară majoritar analfabetă, covârșitor rurală.
Preocupările pedagogice erau și rezultatul manifestării unui spirit naționalist. Ideologii epocii deplângeau faptul că în România clasa de mijloc nu era una românească, că românul era cetățean de mâna a doua în țara lui, că îi erau accesibile doar cele mai de jos meserii.
Pedagogii înțelegeau însă cauzele inechităților dincolo de orbirile ideologice. Propășirea materială și spirituală a cetățenilor nu putea fi obținută fără școală, iar școala nu putea exista în afara științelor didactice, adică a unor metode de predare potrivite contextului românesc.
Ca să faci însă teoria educației trebuia să cunoști istoria pedagogiei, să ai perspective de pedagogie comparată (adică să știi cum e organizat învățământul în alte părți de lume), să înțelegi noțiuni de psihologie și sociologie pedagogică, și-abia apoi să ai pretenția că poți propune politici generale în educație.
Oricât de anevoios, acest traseu a fost parcurs de câțiva în perioada interbelică. Între ei se distinge Iosif Gabrea, unul dintre cei mai importanți pedagogi români din epocă, doctor docent în pedagogie, fondator de revistă pedagogică și de laboratoare de didactică aplicată, autor de manuale pentru învățământul primar și compilator de statistici școlare.
Într-o epocă în care se căutau febril mijloace de îmbunătățire a școlii românești, Gabrea a fost un experimentator, adică un pedagog dispus să încerce diverse formule și să propună diferite soluții didactice.
Profesorul susținea, de pildă, la finalul anilor 1920 individualizarea educației pornind de la ideea că sistemul educațional nu răspundea deloc nevoilor elevilor de la sat. România Mare, credea Gabrea, avea un sistem educațional centrat pe elevul din urban, deși mult mai mulți elevi erau din rural. Rezultatul practic era că învățământul ajungea să-i descurajeze pe elevii din rural să facă mai mult de patru clase.
Ce propunea Gabrea era, într-adevăr, o formă de segregare. În proiectul său educațional, elevul din rural nu se întâlnea cu elevul din urban. Individualizarea propusă de Gabrea presupunea ridicarea țăranului, dar în mediul lui. O educație adaptată elevului de la sat nu trebuia să încurajeze elevul să părăsească satul.
Observațiile lui Gabrea sunt de găsit într-un volum documentat la începuturile cercetărilor sale pedagogice, când profesorul nu avea nici 35 de ani. Psihologia a două tipuri de copii. Copilul de sat și copilul de oraș a fost publicată la finalul anilor 1920 și reprezintă o frescă a educației din epocă.
Teoria lui Gabrea legată de necesitatea școlilor pentru copiii de la sat nu avea să prindă niciodată contur real. Dar observațiile sale despre cele două tipuri de copii care populau România interbelică sintetizează un spirit al epocii, descriu o stare factuală a țării de acum o sută de ani și sugerează că nicio politică educațională nu se poate face în afara observației și reflecției pedagogice. Cele din urmă nu produc întotdeauna soluția nimerită – dar fără ele, nicio soluție nu poate fi nimerită.
Pentru această ediție a Pixului cu mină am consultat la Biblioteca Centrală Universitară Psihologia a două tipuri de copii a lui Iosif Gabrea. Nu am făcut-o pentru că autorul ar fi avut dreptate în soluționările sale, ci pentru că felul substanțial prin care a încercat să găsească o rezolvare problemelor din educație care se manifestau în anii 1920 arată cât de goale și serbede sunt reformele inconsistente de astăzi.
Acolo unde Gabrea argumenta metodic folosindu-se de principii pedagogice, politicienii de astăzi pun fotografii cu ei înșiși. E suficient să parcurgeți, comparativ, rândurile fără fond ale raportului prezidențial România Educată.
Copilul de țară vs. copilul de oraș
Așa zisa psihologie a copilului, cu care se încearcă în pedagogie o apropiere mai mare de realități, este, de fapt, psihologia copilului urban, care se aplică totuși și celui rural. Ceea ce înseamnă că sufletul acestuia a fost și este nesocotit în organizarea școalei poporului.
(…) Experiența făcută de Lange, cu 500 de copii de oraș și 300 copii de țară în vârstă cam de 6 ani, a dovedit că dintre copiii de oraș nu cunosc răsăritul soarelui 82%, pe când cei de la țară îl cunosc toți. Apusul soarelui nu-l cunosc 77% din copiii de la oraș, cei de la țară îl cunosc toți.
Copilul de țară va avea mai multe și mai corecte reprezentări despre natură (plante, animale, configurația pământului), iar copilul de oraș, la rândul lui, va avea mai multe reprezentări despre viața orășenească (viața de interior, magazin, industrie) și despre tehnică.
Dar în același timp, reprezentările copilului de țară sunt mult mai clare și mai precise, pentru că el a avut prilejul să intuiască mai mult și mai temeinic viața din natură.
Reprezentările copilului de oraș, din contră, par să fie mai superficiale.
Sat vs. oraș
Fără îndoială că satul și orașul sunt două formații sociale universale distincte, având fiecare ca bază câte un fel predominant de muncă distinctă: satul, munca desfășurată în natură (agricultura și derivatele ei); orașul, munca desfășurată în atelier, fabrică, birou.
Satul apare astfel ca o comunitate naturală legată de-a dreptul de forțele naturii; orașul, ca o comunitate legată în primul rând de voința umană organizatoare în industrie și comerț.
Așa de distincte sunt felurile de muncă și de atitudine în viață ale acestor două formații sociale, încât s-a putut spune că satul și orașul sunt cei doi poli opuși ai existenței umane.
Sătean vs. orășean
Săteanul își desfășoară de obicei munca în natură. Ca agricultor sau crescător de vite, el își trăiește necazurile și bucuriile în mod izolat. De aceea și locuințele sătești sunt mai izolate. Trec zile și chiar săptămâni fără ca săteanul să vie în legătură cu cineva din afara familiei sale. Ceea ce explică faptul că săteanul e mai puțin sociabil decât orășeanul, care trăiește aproape tot timpul în societate. În atelier, în fabrică, în birou sau în magazin nu e niciodată singur.
Săteanul își desfășoară munca în simbioză cu animalul, creație vie a naturii. Pe câtă vreme, orășeanul în simbioză cu mașina, creație mecanică a omului.
(…) Săteanul, obligat să asculte de forțele naturii, este înclinat să mediteze mai mult asupra armoniei și ordinii din univers. În timp ce orășeanul, încrezător în puterea voinței umane asupra naturii și a societății, este îndemnat să viseze despre umanitate și umanitarism, produse ale imaginației condusă de rațiune.
Psihologia săteanului și a orășeanului
Sufletul săteanului e străbătut parcă mai mult de năzuințe iraționale, mistice, fataliste, care se contopesc într-o atitudine de credință oarbă, ce nu-și pretinde nicio justificare. Sufletul orășeanului, din contră, este frământat de năzuințe raționaliste, care duc deseori la scepticism sau la o necredință totală.
(…) Atitudinea religioasă formează axa principală a vieții spirituale a săteanului. Când tună, fulgeră sau trăznește, săteanul își caută ajutor sigur numai în Dumnezeu. Iar când pleacă la treabă își face semnul crucii și spune Doamne ajută!. Orășeanul, sprijinit de organizația socială și de tehnică, nu mai simte de-a dreptul asprimea forțelor naturii și de aceea a uitat de Dumnezeu. Așa se explică faptul că sufletele orășenilor sunt mai bântuite de necredință și de ateism.
Limbajul
Statisticile făcute până acum par să arate că copilul de sat ar dispune de abia de două treimi din vocabularul copilului de oraș.
(…) Dar aceasta nu înseamnă că copilul de țară gândește mai puțin ca cel de oraș. Aici raportul poate că se inversează. Copilul de oraș vorbește mai mult, dar în paguba adâncimii și corectitudinii în gândire. Cel de țară vorbește mai puțin, dar poate în urma unei gândiri mai profunde și mai corecte.
Ceea ce ar însemna că este destul de mare nedreptatea care se face, considerând pe cel tăcut și prudent la vorbă numaidecât neștiutor, iar pe cel guraliv capabil și știutor numai pentru că este guraliv.
Gândirea
Gândirea copilului de țară ar fi, după cercetările de până acum, în raport de patru cincimi față de a celui de oraș. Ceea ce înseamnă că copilul de țară gândește mai încet decât cel de oraș.
De altfel încetineala este stilul vieții sufletești a copilului de țară. Dar încetineala nu înseamnă lene în gândire. Ca o compensație, de încetineala gândirii este legată oarecare profunzime și siguranță a acesteia. Ceea ce nu întârzie să se constate la copilul de sat, față de cel de oraș.
Morala
De regulă copilăria la țară este mai asuprită, fie de munca ce ia locul jocului, fie de severitatea părintească, care deseori nu cunoaște margini. Bătaia n-a dispărut dintre mijloacele cu care de multe ori părinții încearcă să-și convingă copiii la sat. Și adesea, este așa de brutală, încât se poate spune fără îndoială că la țară copilăria este cu totul neprotejată în fața autorității nelimitate a părinților. De aceea teama ia deseori locul respectului.
La țară copiii nu-și permit să le spună părinților pe nume. Ceea ce la oraș e regulă.
La școalele secundare, unde se întâlnesc, în primele clase, elevi veniți din mediul rural și din cel urban, profesorii fac deseori această constatare: că cei veniți din mediul rural au o atitudine mult mai cuviincioasă și mai respectuoasă. Adeseori, de exagerată timiditate.
Cine e mai bun?
În raport cu școala pe care o avem întrebarea “care tip de copii este superior?” pare mai degrabă fără sens, întrucât fiecare tip este adaptat mediului în care a trăit și poartă în el pecetea netăgăduită a acelui mediu.
Dacă totuși li se pare multora că s-ar putea răspunde la întrebare afirmându-se că copilul de oraș ar fi superior celui de sat, aceasta se datorește faptului că școala actuală, în care-și încearcă puterile cele două tipuri de copii, este adaptată mai mult tipului urban.
Într-o școală al cărei caracter predominant ar fi cel rural, s-ar dovedi superior copilul de sat.
Așa încât întrebarea duce la un răspuns care implică în sine necesitatea organizării a două tipuri de școală, cu individualități distincte: individualitatea școalei rurale alături de individualitatea școalei urbane.
Școala care vrea să nu rămână o instituție parazitară, ci să pregătească forțele generațiilor tinere spre a trăi în mediul respectiv, înălțându-l fără a-i schimba structura, trebuie să poarte caracterul mediului în care funcționează.
(…) Vreau să spun că școala poporului nu trebuie să cultive sub nicio formă desrădăcinarea tineretului din mediul în care s-a născut și a crescut, pentru a-l face să spere că va fi replantat în alt mediu.
Școala trebuie să înceteze de a mai hrăni intenționat sau neintenționat în sufletul tineretului rural tendința de orășenizare, care înseamnă în primul rând părăsirea ogorului.
Școala rurală să încerce o organizare în jurul activității agricole, dominantă în mediul rural, iar cea urbană în jurul activității industriale și comerciale, dominantă în mediul urban.