Am selectat câteva fragmente din lucrarea Exerciții de admirație (Humanitas, 2017), în care marele nostru gânditor de la Paris face – ați ghicit – exerciții de admirație în trena câtorva dintre personalitățile care l-au impresionat.

Emil Cioran era greu de clintit în pesimismul său – dar câțiva tot l-au dus pe culmile entuziasmului.

Cioran și...

Joseph de Maistre 

La Maistre, agresivitatea este inspirație; hiperbola, știință infuză. Atras de extreme, nu visează decât să ne împingă spre ele și pe noi; astfel izbutește să ne împace cu războiul, cum ne împacă și cu singurătatea călăului, dacă nu cu însuși călăul.

Creștin din convingere mai curând decât din sentiment, destul de străin de personajele Noului Testament, îi este drag, în taină, fastul intoleranței și îi șade bine să fie intransigent. Oare întâmplător a înțeles atât de bine spiritul Revoluției?

Cioran și...

Beckett

Îl cred la fel de voluntar ca un fanatic. Chiar dacă lumea s-ar prăbuși, nu s-ar opri din lucrul început și nici nu ar schimba subiectul. În chestiunile esențiale, este cu siguranță neinfluențabil. În ce privește restul, adică neesențialul, e fără apărare, probabil mai slab decât oricare dintre noi, mai slab chiar decât personajele sale…

Cioran și...

Caillois

Căutarea începuturilor e cea mai importantă din câte putem întreprinde. Toți încercăm s-o facem, măcar preț de câteva clipe, ca și cum această reîntoarcere ne-ar oferi unicul mijloc să redevenim stăpâni pe noi înșine, să ne autodepășim, să triumfăm asupra noastră și a orice. E și singurul mod de evaziune ce nu e dezertare sau amăgire.

Dar noi ne-am obișnuit să ne agățăm de viitor, să punem apocalipsa mai presus de cosmogonie, să idolatrizăm explozia și sfârșitul, să mizăm până la ridicol pe Revoluție sau pe Judecata de Apoi. Întreaga noastră aroganță profetică ne vine de aici. Nu ar fi oare preferabil să ne întoarcem înapoi la un haos cu mult mai bogat decât cel în care sperăm?

Caillois se întoarce cu predilecție spre momentul când haosul acesta inițial, domolindu-se, încerca să izvodească forme, spre faza-n care pietrele, după “clipa de foc a Genezei”, aveau să devină “algebră, învârtejire, ordine”. Dar fie că le evocă arzânde, în plină fuziune, fie iremediabil reci, el desfășoară, descriindu-le, o ardoare ce nu-i stă în obicei. 

Cioran și...

Benjamin Fondane

Fața cea mai brăzdată, cea mai suptă din câte s-ar putea imagina, o față cu riduri milenare, dar deloc împietrite, căci le însuflețea zbuciumul cel mai contagios și mai exploziv. Nu mă mai săturam să le privesc.

Niciodată până atunci nu văzusem asemenea potrivire între aparență și rostire, între fizionomie și cuvânt. Nu pot să mă gândesc la vreo vorbă a lui Fondane, oricât de neînsemnată, fără să simt imediat prezența imperioasă a trăsăturilor lui.

Cioran și...

Borges

Încă o dată, nu putem decât regreta că un surâs enciclopedic și o viziune atât de rafinată suscită o aprobare generală, cu tot ce implică aceasta…

Dar, în definitiv, Borges ar putea deveni simbolul unei omeniri fără dogme și fără sisteme și, dacă există o utopie la care subscriu bucuros, ea ar fi aceea în care toți s-ar modela după el, după unul din spiritele cele mai puțin apăsătoare din câte-au fost vreodată, după “ultimul delicat”.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.