Un premiu care stimuleaza nebunia

Sa faci jurnalism in Romania a capatat, in ultimii ani, accente de nebunie. Daca iesi din schema clasica a unei redactii si vrei sa consumi pe cont propriu aceasta aventura, esti probabil un pic nebun. Risti un venit sigur – cum o fi el – ca sa practici in afara oricaror granite si obligatii poate cea mai frumoasa meserie din lume.

Publicul se plange ca nu mai are ce citi. Sefii din redactii se plang ca au echipe tot mai mici si mai slab pregatite, veniturile din publicitate de-abia platesc facturile si salariile. De presiunile exterioare nici nu mai pomenim. In acest context se face jurnalism in redactii astazi. In acest context, insa, e aproape imposibil sa faci subiecte de impact.

Daca iesi din aceasta curte si te aventurezi singur, da, ai timp sa practici marele jurnalism, dar risti sa nu ai cu ce plati facturile lunare. E complicat sa fii freelancer in Romania,  in conditiile in care fundatiile care ofera granturi jurnalistilor pot fi numarate pe degetele de la o mana, iar marile companii raman indiferente la nevoia publicului de a afla. Cat despre finantari externe, marii donatorii si-au mutat aria de interes, Romania  – stat membru UE – fiind considerata o tara democrata, cu mass media functionale.

Insa, fara sustinere financiara, si freelancerii din Romania pot fi numarati tot pe degete.

Saptamana trecuta, doi dintre cei trei membri ai echipei Dela0.ro au castigat premiul Tanarul Jurnalist al Anului pentru campania „Cum petrec baietii destepti gunoaiele la groapa”. Cele sase texte din aceasta campanie nu se puteau scrie fara bani.  Anul trecut, cand ne-am facut freelanceri, am castigat un grant al Fundatiei Soros, in valoare de 2.000 de euro. Suma ne-a folosit sa ajungem la Galati, Braila, Buzau si Bacau si sa putem petrece aproape patru luni lucrand la acest subiect.

Din saptamana care a trecut, retinem, deci nevoia de finantare, cu timp si bani, a jurnalistilor. Si alte cateva lucruri.

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

• Mastile lui Mircea Ivanescu

Mi-e greu sa-mi imaginez o cultura in care traducatorul lui James Joyce traieste si moare ca un  anonim. Mi-e greu si totusi acea cultura exista chiar langa noi. Mircea Ivanescu, omul despre care s-a crezut in anii ’90 ca va fi primul laureat roman al Nobelului pentru Literatura, omul care isi intitula volumele de poezii, simplu, „Versuri” sau „Alte versuri” sau „Aceleasi versuri”, traducatorul lui Scott Fitzgerald , al lui William Faulkner, dar mai ales al lui James Joyce, ei bine, el, inventatorul lui Mopete, a trait ca un anonim, a murit ca un anonim si ameninta sa supravietuiasca anonim in memoriile celor care vor inca sa-l pastreze in amintire.

Felicia Antip scrie in revista „Cultura” un text amplu despre viata, moartea si memoria lui Mircea Ivanescu, in fapt un rechizitoriu la adresa volumului „Mastile lui M.I.” scris de Gabriel Liiceanu.

„Scris” este, de fapt, un termen exagerat: cartea publica ultimul interviu acordat de Mircea Ivanescu, in aprilie 2011, directorului editurii Humanitas. Doua luni mai tarziu, in iulie, Ivanescu murea, fara niciun strop de memorie publica omagiindu-l, precum in cazul lui Adrian Paunescu.

In urma, au ramas banda inregistrata, transcrierea bruta a dialogului si, sustine acum Felicia Antip, eroarea. Da, eroarea, ati citit bine, dar povestea asta merita mai mult decat un simplu rezumat intr-un paragraf. Nu voi descrie aici de ce mastile traducatorului lui Joyce n-au fost date jos de Gabriel Liiceanu. Voi spune doar atat: ele au fost amestecate intre ele, pana la confuzie.

Cititi textul din “Cultura”, republicat de CriticAtac, macar ca un act reparatoriu. Ivanescu a trait in conditii, adesea, anonime, iar disparitia sa n-a umplut decat vreo cateva pagini de ziar, in sectiunea aceea mereu destinata sa sfarseasca dupa actualitate, politica, opinii, international, showbiz sau sport – sectiunea cultura.

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

• Lacul (roman). Bratul. Grabnic se va scutura (povestiri)

Exista in textele lui Yasunari Kawabata un amestec de poezie, constiinta, oboseala, cochetarie, intuneric si copilarie care dau iluzia ca este facil. Nu este: Kawabata scrie carti complicate, de care, totusi, raman un strain. In “Lacul”, povestea lui Momoi Ginpei si a demonilor sai, se gaseste ceva din tanarul Dostoievski. Un Dostoievski pe strazile din Tokio! Nu e putin, nu?

„Bratul” aminteste de „Nasul” lui Gogol, fiind totusi la distanta unui an-lumina-literatura de el. In schimb, povestirea „Grabnic se va scutura”, scurta istorie a uciderii a doua fecioare intr-o singura noapte, este demna de un laureat al Nobelului, caci Kawabata a urcat si acest Everest. Criminalul, Saburo, se simte inexplicabil, in lunile iulie si august, atins de o insuportabila melancolie. Si chiar ea, melancolia, il va conduce spre drumul fara intoarcere al omului care ia viata altor oameni. Totodata, Saburo are halucinatii care mi-l fac familiar, ba chiar simpatic:  cateodata, obiectele din jurul sau devin din ce in ce mai mari, pe masura ce el se face din ce in ce mai mic, aproape de disparitia definitiva. Amanunt biografic: Yasunari Kawabata s-a sinucis la 73 de ani, la doi ani dupa moartea iubitului (da, iubitului) sau, Yukio Mishima.

• La tentacion de lo imposible

Aceasta carte a lui Mario Vargas Llosa are o importanta strict personala, deci majora: este prima carte pe care am reusit sa o citesc in bruma de spaniola pe care am deprins-o in ultimii doi ani. Este, asadar, indimenticabila. Cautati „Tentatia imposibilului”, fie si in limba romana, caci acest eseu despre „Mizerabilii” si Victor Hugo face cat un curs complet de istorie a secolului XIX. Sigur nu va asteptati, dar veti afla cum si de ce romanul „Mizerabilii” este de fapt un manifest religios.

• Iubirile din verile de altadata

Ca si Saburo, criminalul din Kawabata, in lunile iulie si august sunt invins de nostalgii. Candva, la sfarsitul secolului XX si inceputul secolului XXI, in lunile acestea doua mergeam in tabere scolare, indeobste in munti, unde iubeam si eram iubit de tinere fete, cat le era ingaduit adolescentilor din timpul acela sa se iubeasca. Desigur, ca la Pink Floyd, cerul era atunci mai inalt, si iarba era mai verde. La drept vorbind, nici moartea nu exista. Noi chiar dansam doar o vara!

Vi le mai amintiti? Fetele de liceu de la sfarsitul anilor 90: pe ele, canoanele modei nu le faceau stupide, ele erau in stare sa vada intr-o albina fireturile de aur, ele stiau sa indure ploi torentiale si sa planga pe peroanele garilor de provincie fara teama ca li se va duce machiajul, ele nici macar nu se machiau, si erau mai frumoase.

Nu-mi spuneti ca erau tinere, si ca asa au fost mereu tinerele! Nu faceti din trecutul nostru o telenovela ca oricare alta! Ma, ele cunosteau cuvinte implacabile, fara intoarcere, cuvinte cat atacurile de cord, cuvinte care s-au pierdut, ele stiau sa arunce in jurul lor cercuri de lumina, ca ingerii sau ca demonii, mi-e totuna. Ne desparteam, intotdeauna ne desparteam, noi spuneam ca ne vom revedea, desi stiam ca e definitiv, ne scriam o vreme scrisori, apoi venea toamna, inghetau ramurile castanilor si ceva, ca un arc sau ca o ancora, se rupea in inimile noastre: ajungeam functionari indiferenti, iar scrisorile, daca mai veneau, nu le mai puteam citi. Cum sa traiesti din cuvinte cand ai cincisprezece ani? Nu se putea, era prea putin, adica prea mult. Da, lunile acestea doua, dupa ce nu mai esti tanar, nu ar trebui sa mai existe.

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

• Lately

Un cantec lejer, dar nu lipsit de profunzime, despre viata de unul singur. Daca n-ati ascultat pana acum The Helio Sequence, o trupa de rock alternativ formata in 1999, melodia asta ar fi un punct bun de pornire.  Incepe cam asa: Lately, i don’t think you of you at all/Or wonder what you’re up to or how you’re getting on/ I never think of calling you or how things could have been/ Or wonder where you sleep at night or whose arms you wake in/ I’m living alone living alone i don’t need you anymore.

• Castigatorul nu ia nimic

Din nou, despre Ernest Hemingway. Volumul de povestiri „Castigatorul nu ia nimic”, care cuprinde, printre altele, „Zapezile de pe Kilimanjaro”, „Pisica in ploaie”, „O operatie simpla” este  – daca ar fi sa rezum totul in cateva vorbe – despre neliniste, teama, lasitate, ratare si moarte.  Chiar si povestirile aparent inofensive sunt prinse in acest insectar. E atata curgere banala si atata ratare in scrisul lui Hemingway ca, daca il citesti mergand noaptea cu trenul,  iti vine sa alegi calatoria vesnica in bezna in huruit de roti si insotita de toate zgomotele firesti care, in fiecare secunda, reconfirma existenta lumii.