Oare chiar s-a sfârșit comunismul? Bineînțeles că nu s-a sfârșit. Mai avem de îndurat, la ceilalți și la noi.
Am construit o democrație care, nefiind funcțională, măcar e simulată riguros – cu alegeri libere, cu alternanță la guvernare, cu o presă în care nu se mai face cultul personalității cum se făcea (dar tot se ratează, de multe ori, faptele și servirea interesului public).
În România anului 30 după Revoluție partidele tind să devină partide-stat, statul tinde să fie capturat, controlat și căpușat integral, iar cetățenii tind să-și desăvârșească existența supusă civic prin și mai multă supunere.
Nu mai avem prim-secretari, dar resursele noastre publice sunt încă împărțite discreționar de noii prim-secretari.
Nu mai avem presă cenzurată, dar faptele noastre de interes public sunt încă deformate discreționar de noii stăpâni ai presei.
Nu mai avem partid unic, dar politicile naționale sunt încă făcute cu mâna oamenilor rupți din trunchiul comun al pecerismului nostru fondator.
Selecția cadrelor se face în continuare pe dos față de criteriile care funcționează dincolo de Cortina de Fier (în imaginar și ea există încă, chiar dacă au trecut treizeci de ani).
Pe scurt și pe înțelesul tuturor: în 1989 noi n-am făcut decât să ne întoarcem cumva în 1939. Am pierdut și secolul XX, iar timpurile noi ne-au prins nițel nepregătiți – care în comuna primitivă, care în evul mediu timpuriu, care în secolul XIX, care încercând timid să țină pasul cu mileniul III.
Rubrica săptămânală de Recomandări publicată de Dela0.ro a fost dedicată integral în acest decembrie Revoluției române și urmărilor sale.
Am scris despre Dosarul evenimentelor din 1989 și injustiția perenă făcută victimelor, AICI.
Am scris despre sfârșitul continuu al Revoluției, AICI.
Am scris despre ce s-a văzut și cum s-a văzut pe video decembrie 1989, AICI.
Înapoierea noastră a fost și este istorică, mai veche decât comunismul. Suntem convinși că zilele lui decembrie 1989 au fost decisive în devenirea noastră actuală și că toate relele ni se trag de la comunism. Nu e însă chiar așa.
O ipoteză: poate că o zi și mai importantă a fost 29 mai 1453. Căderea Constantinopolului a picat într-o marți. Aceea este ziua care a trimis lumea noastră, pentru mai multe secole, într-un anumit gen de istorie din care nu doar că n-am ieșit încă, dar nici nu vom ieși vreodată întru totul.
Comunismul a fost o acoladă tragică de patru decenii, dar în mod fundamental noi trăim cum se trăiește pretutindeni pe ruinele Imperiului Roman de Răsărit, nici mai mult, nici mai puțin.
Cu ce rămânem, deci, la sfârșitul acestor treizeci de ani de tranziție post-comunistă?
Cu neînțelegerea, înainte de toate. Aproape fiecare român are propria lui versiune a evenimentelor din decembrie 1989. Revoluția e teritoriul nesfârșit al conspirațiilor și al scenariilor – și nimeni n-a putut în societatea noastră să stabilească factual ce s-a întâmplat atunci (nu ce crede că s-a întâmplat).
Mai rămânem cu libertatea de a pleca să muncim și să trăim unde vedem cu ochii. România este racordată la Europa Occidentală, fără să facă parte din această familie cu adevărat.
Adevărul e că suntem îndurați (ca stat) într-un gen de construcție (imperfectă), dar indispensabilă dezvoltării acestei țări. Să ne bucurăm, așadar, că am rămas în Europa, deși nu ne-a fost ușor, căci mereu am trăit pe o pânză de păianjen.
Am plătit un preț scump ca să fim aici, dar iată că suntem, iar drumul înapoi este și mai scump.
Treizeci de ani fără despotism brutal.
Dacă vă uitați la scara întregii noastre istorii, așa ceva e – în sine – o realizare pe meleagurile carpato-danubiano-pontice. E o bază de discuție.
Treizeci de ani după 1989 sunt un punct de plecare – și poate chiar de evadare colectivă.
Iată și recomandările săptămânii.
Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu
Pentru că tot vin zile de tihnă am zis să las o listă de personaje și cărțile despre ele care să vă însoțească timpul liber. Lista completă o găsiți la rubrica Pixul cu mină.
Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun
O carte de recitit
Zilele regelui, de Filip Florian.
O carte de citit
Undeva în Transilvania, de Mirel Taloș.
Un volum de poeme
Sunt aici, de Rozana Mihalache, carte-album apărută la Casa de Pariuri Literare.
Un șlagăr
AICI.
O variantă de evadare
AICI.
Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu
Despre pensiile speciale ale magistraților și “datoria” societății de a le achita
