Echipa României de la Turul Franței din 1936. De la dreapta la stânga: Virgil Mormocea, Constantin Tudose, George Hapciuc, Nicolae Ioan Țapu. | Foto: Tot pe drum, pe drum, pe drum...cu Nicolae Ion Tapu

Sunt ultimele zile din Turul Franței, cea mai cunoscută (și urmărită) competiție de ciclism din lume.

Are loc anul acesta cea de-a 108-a ediție a celebrului tur – iar zilele trecute s-a trecut peste legendarul Col de Tourmalet, locul care a îngăduit deceniu după deceniu atâtea treceri ale oamenilor urcați pe biciclete lor, șerpuind către glorie pe linia de asfalt.

Cicliștii români nu se numără nici anul acesta printre participanți. Nu-i o surpriză. Pedalatul profesionist are o istorice mică în România, una respectabilă și temerară la nivelul intențiilor, dar totuși neimportantă la cel al realizărilor.

Singura participare a României la Turul Franței datează din 1936 – au trecut 85 de ani! -, când patru cicliști români au fost invitați să parcurgă traseul de aproape 5.000 de km al competiției. Erau cetățeni ai Regatului României.

Numele lor: Virgil Mormocea, Constantin Tudose, George Hapciuc și Nicolae Țapu. Niciunul nu a finalizat cursa din acel an. După etapa a treia au revenit în țară. 

Astăzi, la Pixul cu mină, vă propunem să ne uităm la primii pași făcuți de România în zona ciclismului, la finalul secolului al XIX-lea, dar și la primele tururi organizate de români după modelul Turului Franței în secolul XX.

Oprim special la anul 1936 ca să aflăm cum a fost Turul Franței pentru cvartetul românesc.

Iată, așadar, cum s-au urcat ai noștri pe bicicletă.

La început a fost velocipedul

Începuturile

În București prima bicicletă a fost văzută în anul 1874. La Circul Jean Gauthier care poposise în Capitală, un englez pe nume Murflison făcea exhibiții pe un aparat tare curios și rudimentar. Un fel de…bicicletă (mai degrabă un velociped), cu roți destul de mari și butucănoase. 

(…) Spre sfârșitul anului 1874 Circul Jean Gauthier s-a deplasat la Pitești. Acolo, englezul, nemaiavînd cu ce să-și achite abonamentul la restaurant și-a amanetat aparatul. Aparatul s-a pierdut apoi și nimeni n-a mai știut de el. 

(…) În anul 1886 a apărut pe străzile Capitalei un velociped, proprietatea Societății germane de gimnastică de pe strada Brezoianu.  (Așii pedalei, I. Goga, Em. Iencec)

Poeții bicicliști

Alexandru Macedonski se înscrie în rândurile drumeților pe două roți – cicloturiștii, – fiind autorul unui temerar raid velocipedic: București – Brașov – București. Raidul a fost efectuat în ultimul deceniu al veacului trecut (n.r. raidul a avut loc la 20 octombrie 1894), în tovărășia discipolului său Constantin Cantilli, ucenic în ale poeziei, dar biciclist de forță. 

(…) Prin sate femeile se cruceau, privind cele două curioase arătări cocoțate pe și mai curioasele lor velocipede; cum se țineau liotă după ei și mai, mai să-i dărîme, dacă nu s-ar fi apărat cu nelipsita biciușcă, prinsă de ghidon. Uneori, țăranii le adresau vorbe de ocară, iar copiii aruncau cu pietre după ei. (Așii pedalei, I. Goga, Em. Iencec)

Cursa fusese, într-adevăr fără precedent. Ciclismului i se dăduse girul unor personalități, putea deci să se socotească un sport serios, un exercițiu recomandabil chiar și pentru intelectualitate. (Infernul Gloriei, Hristache Naum)

Bicicleta, prima revista velocipedică în România, 1894

(…) Și ideile înaintează, și progresul se accelerează, și omul aleargă, și velocipedul sboară de’ți face cei 100 de kilometri sacramentali în patru ore.

(…) În acest struggle for life, în această epocă d’emballage – cum zice francezul – când fie-care se antrenează repede și vînjos fără a’și cruța sămană sa carcasă, lauri se veștejesc iute, învingetorul de azi este adesea învinsul de mâine.

Sportul velociped, care până în anii trecuți era aproape necunoscut în țara noastră, mărginindu-se numai la o distracție de copii, astăzi a luat un avent însemnat. Și aci la noi în capitală, se știe că D-nul Velescu, ca president al Societăței Velocipediștilor, a pus base solide acestui exercițiu atât de folositor și plăcut. 

Circuitul ciclist al Munteniei (1910)

Bineînțeles că cicliștii din România de acum 6-7 decenii nu au cunoscut plăcerea de a pedala pe o șosea asfaltată nici măcar un singur kilometru; după cum străine le erau cauciucurile ușoare de 300 de grame, schimbătorul de viteză sau pur-sângii de aluminiu. Bicicletele de atunci aveau în jurul a 20 de kg iar cauciucurile groase și grele se spărgeau totuși destul de des. 

De-a lungul traseului, șoselele erau aproape pustii. Doar ici-colo sătenii din comune, ca și cei aflați la cîmp priveau cu nedumerire la sportivii care zorea pe căluțul de fier. (…) Sosirea în pluton, la sprintul final, era un lucru rarisim. (Așii pedalei, I. Goga, Em. Iencec)

Turul României

După primul război mondial, o serie de probe devin clasice. De pildă Circuitul Păduchiosului, desfășurat pe ruta București – Tîrgoviște – Ploiești – București, Circuitul Diamant, Circuitul Marvan. 

Turul (n.r. primul tur ciclist al României) s-a desfășurat între 5 și 12 august 1934, pe următorul  traseu, însumând 1.026 Km, împărțit în 7 etape – București – Ploiești – Buzău, Brăila, Tecuci – Bacău – Onești – Tg. Secuiesc – Brașov – Sibiu – Rm. Vîlcea – Pitești – București. (Așii pedalei, I. Goga, Em. Iencec) 

Cei care au văzut Parisul

O participare exotică

Organizatorii Turului Franței, în căutare de noi formule care să suscite interes au hotărât să invite și echipe din sud-estu Europei: Iugoslavia, România, Bulgaria, Turcia și Grecia. Aceste formații urmau să constituie punctul exotic al competiției. 

La Paris ziariștii ne-au luat în primire de la gară. Ne-au fotografiat în fel și chip, ne-au întrebat cîte-n lună și-n stele, despre noi, despre părinți, despre…oul lui Columb. Apoi au apărut reportajele: unele mai…teribile decât altele. 

Cu noi nu era nimeni. Nici conducător, nici antrenor. Ne-am descurcat cum am putut. (Relatarea lui Mormocea în Așii pedalei, I. Goga, Em. Iencec)

Situația ciclistului român

(…) Abia cu două zile înainte de cursă, când am participat la un antrenament mi-am dat seama de marea diferență de pregătire dintre noi și ceilalți; în special francezi, belgieni și italieni. Aveau antrenori și mecanici care se țineau de ei, de dimineață pînă seara. 

În Franța un ciclist era cineva, pe când la noi era luat în rîs, pe alocuri hulit chiar de către familie și prieteni dacă se mai urca pe bicicletă și după armată. Era socotit om neserios. 

Când s-a dat plecarea, parcă s-a stârnit un uragan. M-a luat curentul și nici nu știu cînd am străbătut aproape o sută de kilometri. 

În pluton eu păream poate puțin caraghios. Mi se dăduse un tricou lung de tot. Ud cum eram atîrna, sub greutatea bidoanelor din buzunar, mult în jos, pînă aproape de roata din spate, ca o trenă. (Relatarea lui Țapu în Tot pe drum, pe drum, pe drum…cu Nicolae Ion Tapu)

O prezență scurtă

Când s-a dat plecarea tehnică, de la marginea Parisului, cei aproape 200 de concurenți mi-au făcut impresia că-s tot atîția șoareci scăpați dintr-o cușcă. Atunci a început ploaia. O ploaie deasă, rece și sîcîietoare, deși eram în luna iulie, care avea să țină 160 km din cei 240, cît a durat prima etapă. 

Noi am terminat etapa în timp util, pe la jumătatea clasamentului, la aproximativ 40 de minute de învingător. Dar efortul avea să ne coste. Dacă am fi știut să ne organizăm altfel, dacă ar fi fost cine să ne îndrume, am fi terminat etapa mai puțin epuizați. Gemeam cînd ne mișcam. Picioarele erau parcă niște bușteni. 

În etapa a III-a, Charleville – Metz (180 km), am plecat fără pic de entuziasm. Am pedalat monoton, fără convingere, într-un pluton codaș și am sosit la Metz – toți patru – cu două minute după închiderea controlului. Și așa s-a încheiat aventura noastră în Turul Franței din ai cărui 4.800 de km noi n-am parcurs decât 620 de km. (Relatarea lui Mormocea în Așii pedalei, I. Goga, Em. Iencec)

Înainte și după marele război

Turul României, ediția a treia, 1936

În această ediție, s-a inaugurat sistemul etapelor fără oprire, alimentarea cicliștilor făcându-se din mers. Un fel de colac peste pupăză. După ce s-a adoptat seria etapelor maraton, s-a suprimat popasul de o oră sau două, la jumătatea etapei. Ca în Franța, ce să mai vorbim! Cu o mică deosebire, pe șoselele noastre asfaltul era încă o raritate. 

Și dacă e bal, bal să fie. Am confecționat și noi niște trăistuțe colorate tip Tour de France, pe care cicliștii le luau din zbor, la punctul de alimentare volantă. Sandvișuri, fructe, ciocolată și altele. S-au făcut și repetiții; n sensul că asemenea aprovizionări volante au fost organizate în cîteva curse premergătoare Turului. 

Nu s-au făcut, însă, și repetiții pentru eviatarea busculadelor…în alte împrejurări. De pildă, punctul cu pricina la kilometrul 180 al etapei. Mai erau 30 de kilometri până la Focșani, cînd s-a produs o busculadă în plutonul fruntaș, compus din vreo 25 de cicliști. (Tot pe drum, pe drum, pe drum…cu Nicolae Ion Tapu)

Un câine buclucaș

Iată plutonul pe coborîșul de la Vama Strungii. Un cîine stătea tolănit pe marginea șoselei. Cînd s-a apropiat plutonul – care cobora vijelios – nu se știe ce i s-a năzărit patrupedului că a dat să traverseze șoseaua. Ce a urmat, vă imaginați. Plutonul s-a făcut țăndări. Maldăr de biciclete în mijlocul șoselei. Roți rupte, coate și genunchi zdreliți, țipete, înjurături (în toate limbile) și, pe deasupra, schelălăitul nefericitei potăi. (Tot pe drum, pe drum, pe drum…cu Nicolae Ion Tapu)

Cursa Scînteii

Cursa Scînteii a luat naștere în primăvara lui 1948. 

Cu fiecare ediție, Cursa Scînteii marchează o creștere a calității performanțelor în ciclismul nostru, mediile orare în continuă ascendență fiind o mărturie grăitoare. În plus, Cursa Scînteii constituie, în fiecare an, un sever examen al potențialului cicliștilor noștri fruntași, în vederea participării la cea mai mare întrecere ciclistă de amatori din lume: Cursa Păcii. 

Plecarea în prima ediție s-a dat din fața redacției ziarului Scînteia din strada Dobrogeanu – Gherea. La start, 39 de concurenți. Etapa I s-a desfășurat pe ruta București – Predeal (145 de km). Etapa a II-a s-a desfășurat pe ruta Predeal – București (148 km). Au abandonat 11 alergători. (Cursa Scînteii de-a lungul anilor 1948-1957, E. Iencec, H. Naum)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.