O punte se întinde adesea între năzuințele politicienilor români de a strânge capital politic și tentația irezistibilă de a o face prin manipularea grosolană a unei teme de interes public.
Năzuința e legitimă: toți politicienii au nevoie să pună la temelia carierelor lor publice mortarul simpatiei publice. Scopul nu scuză însă întotdeauna mijloacele, căci administrarea treburilor publice nu-i tocmai o cursă darwinistă de supraviețuire a celor mai puternici și merituoși. Politica, orice politică care se vrea democratică, e o operațiune de canalizare, orientare și distribuire echitabilă a unor resurse, cu scopul de a îmbunătăți un anumit aspect comunitar.
Atunci când tentativa de a câștiga capital politic facil intră în coliziune frontală cu interesul public general al bunei administrări, adică al înțelegerii nuanțate și al intervenției juste în gestionarea unei probleme care afectează părți ale societății, oricât de încăpățânat ar fi politicianul în a altera faptele, realitatea se dovedește în ultimă instanță și mai încăpățânată.
Avem pentru totdeauna exemplul epocii Băsescu, în care niște inși fără scrupule au întemeiat și hrănit cu zel ideea că un gras (sectorul public) trăiește pe spinarea unui slab (sectorul privat), venind și cu soluția problemei: o austeritate pură și dură, care s-a dovedit în fapt doar o perdea de fum în spatele căreia colcăia corupția colosală a clicilor de partid.
Poate că problema dimensionării sistemelor bugetare a fost și continuă să fie reală, dar ea nu a fost deloc rezolvată prin simplificare găunoasă. Problemele sofisticate necesită formule complexe de înțelegere și abordare, nu reducționism excesiv.
Și aici intervine problema fundamentală a făuritorilor de politici publice din România: între năzuința lor simplă de a câștiga puncte electorale și nevoia deloc simplă de a înțelege sisteme publice în complexitatea lor teoretică și funcțională, adesea se cască – pe fondul incompetenței politico-administrative care reprezintă norma la noi – hăul.
Politicianul nu poate să puncteze prin acțiune nuanțată și efectivă, așa că încearcă să o facă prin alte mijloace, oricât de primitive. Câțiva, în general foarte puțini, vor realiza pe loc că, fiind incapabil să înțeleagă și să rezolve, politicianul e doar în căutare de capital personal. Ceilalți, în general foarte mulți, vor considera că e suficient ca politicianul să adopte atitudini radical justițiare pentru a face proba competenței sale ori măcar a minimei priceperi.
În definitiv, schimbul devine facil pentru toată lumea: politicianul se face că lucrează, societate se face că problemele sociale se rezolvă prin limbuție agresivă.
În lumea românească, pare că nimic nu e mai ușor de manipulat, simplificat și schimonosit decât tema vulnerabililor social, pe care mulți îi consideră un fel de escroci comunitari care trăiesc pe spatele celorlalți. Rolul politicianului devine extrem de simplu în aceste situații: el, omul politic, trebuie doar să joace fără scrupule partitura celui care apără efortul celor ce muncesc de lenea celor care trăiesc, nemeritat, pe seama bugetului public.
Cei mai vulnerabili dintre vulnerabili nu se pot apăra, căci adesea nu au pe nimeni de partea lor. Politicienii îi privesc ca masă de manevră, societatea îi condamnă la periferie, publicul îi blamează pentru presupusa vină de a alege să trăiască în sărăcie.
Asistații social, cerșetorii, dependenții de droguri sunt tot atâtea categorii care pot mobiliza ostilitatea populară. Chiar dacă singurii care merită cu adevărat ostilitate sunt politicienii, adică administratorii treburilor publice incapabili să producă soluții comunitare eficiente.
Cine nu muncește, nu primește ajutor social! a titrat recent presa națională după ce ministrul Muncii, social-democratul Marius Budăi, a anunțat introducerea venitului minim de incluziune.
Prevăzut într-o lege adoptată în 2016 și lipsită până recent de norme metodologice (adică de criterii punctuale de aplicare), acest venit minim de incluziune va cuprinde într-o singură alocație socială atât actualul venit minim garantat (ajutorul social), cât și alocația pentru susținerea familiei.
“O să acordăm sprijin, dar o să acordăm sprijinul care celor care într-adevăr au nevoie. (…) Nu le mai acord niciun sprijin dacă nu vor să muncească.”, spune ministrul.
Cei care au într-adevăr nevoie e argumentul facil al tuturor politicienilor care vor să transmită că printre beneficiarii de ajutor social sunt mulți care nu merită să primească ajutor. Nu merită pentru că nu vor să muncească. Nu merită pentru că nu sunt suficient de săraci. Nu merită pentru că s-au obișnuit să stea pe banii statului. Nu merită pentru că sunt perfect sănătoși.
Exact aceleași argumente au fost folosite de liberala Raluca Turcan, care și-a început în 2020 mandatul la Ministerul Muncii cu o vânătoare de asistați social. Scopul declarat era să demonstreze cetățeanului muncitor, plătitor de taxe și impozite, cât de mulți leneși nu merită să primească ajutor. Realitatea din teren i-a dat însă Ralucăi Turcan prejudecățile peste cap. Realitatea din teren i-a arătat că, de fapt, nevoile sociale sunt și mai mari și că, de fapt, mai mulți merită să primească venitul minim garantat.
Social-democratul Budăi nu a fost atent la campania colegei liberale Turcan din coaliția struțo-cămilă PNL-PSD, așa că insistă să promoveze iar ideea că nu doar cei care au nevoie primesc ajutor. Ar fi nevoie, așadar, de o mână politică forte pentru a combate lenea și a pune lucrurile în ordinea lor corectă.
Dincolo de rostogolirea unor prejudecăți care au fost demontate deja, ministrul Budăi pare să nu cunoască nici măcar legea în vigoare. Social-democratul transmite că, în noua variantă a venitului minim, puturoșii nu mai scapă de muncă.
“Cei apți de muncă vor fi incluși automat la agențiile locale de ocupare a forței de muncă. (,,,) Refuză acest lucru, înseamnă că nu au nevoie de venitul minim de incluziune.”, garantează țanțoș ministrul Budăi, de parcă până acum beneficiarii de venit minim garantat nu urmau exact același traseu, iar asistența socială ar fi fost un Vest sălbatic deodată îmblânzit de providențialul politician social-democrat.
Potrivit legii actuale prin care se acordă venitul minim garantat, persoanele apte de muncă se iau în considerare la stabilirea ajutorului social numai dacă fac dovada faptului că sunt în evidențe pentru încadrarea în muncă și nu au refuzat un loc de muncă ori participarea la serviciile pentru stimularea ocupării forței de muncă și de formare profesională.
Persoanele apte de muncă beneficiare de ajutor social au și astăzi obligația să se prezinte la agenția teritorială pentru ocuparea forței de muncă la fiecare șase luni sau ori de câte ori sunt solicitate de aceasta.
Cei care sunt apți de muncă, dar refuză să se angajeze nu vor mai primi venitul minim de incluziune, explică Budăi. Și în actuala lege dacă un beneficiar refuză un loc de muncă sau participarea la cursurile organizate de agențiile de muncă nu mai primește ajutorul social.
Ceva cu adevărat nou într-un cadru legislativ care s-ar fi dovedit capabil să probeze minima înțelegere a problemei ar fi fost tocmai o nuanțare a contextelor refuzurilor. De ce? De pildă pentru că în România sunt comunități extrem de sărace lipsite de opțiuni reale de transport. Pentru beneficiari de ajutor social aflați în astfel de comunități deplasarea către un loc de muncă e aproape imposibilă. E și unul dintre motivele pentru care unii angajatorii veniți în astfel de comunități pun la dispoziție, din start, variante de transport.
Agențiile județene de muncă au de ani de zile rolul de a ajuta beneficiarii de VMG să se reintegreze pe piața muncii. Pe hârtie. În realitate rolul lor practic se limitează la a bifa o căsuță între multele căsuțe pe care un beneficiar trebuie să le bifeze birocratic pentru a primi ajutorul social.
Ministrul Budăi se arată preocupat de escrocarea sistemului, dar nu explică defel ce se va schimba concret în abordarea agențiilor în raport cu viitorii beneficiari de venit minim de incluziune, astfel încât ceea ce stă scris pe hârtie să devină și realitate.
Deocamdată, se propune cu ridicolă emfază înlocuirea unei butaforii cu altă butaforie. Ministrul Budăi promite că, pentru acordarea noului venit de incluziune, se va realiza o anchetă socială extrem de aplicată, care nu va mai fi vechea anchetă socială, ci se va duce exact pe nevoile familiei.
Pentru a avea o anchetă socială solidă, direcțiile sociale ale primăriilor au nevoie de asistenți pregătiți în acest sens. Dar multe din primăriile care guvernează comunități vulnerabile nu au asistenți sociali. Nu au nici măcar mediator școlar și mediator sanitar, absolut necesari în comunitățile vulnerabile.
Chiar programul de guvernare al coaliției politice din care face parte ministrul Budăi semnalează această deficiență majoră când notează că România încă nu reușește să ajute cu adevărat persoanele vulnerabile din comunități rurale, marginalizate, sărace.
Sistemul național de asistență socială a mutat responsabilitatea serviciilor sociale asupra primăriilor, dar multe primării din mediul rural nu au asistenți sociali calificați; angajații din domeniul asistenței sociale, educație și sănătate sunt puțini (dacă există din toate cele trei domenii) și lucrează separat, fără un management de caz adecvat, notează documentul de politică generală în baza căruia funcționează coaliția de guvernare.
Tot ministrul Muncii Marius Budăi ar trebui să știe, dacă ar fi cu adevărat interesat de înțelegerea împrejurărilor în care statul legiferează și acordă ajutoarele sociale, că ministerul său a derulat recent programe pilot cu echipe interdisciplinare de asistență socială.
De pildă, printr-un proiect din 2018, 139 de comunități ar fi trebuit să beneficieze vreme de 40 de luni de astfel de echipe. În 2019, scriam pe Dela0.ro că 13 comunități (dintre cele 139 selectate) se retrăseseră din program, la nici o jumătate de an de la lansare, și că alte 20 de primării nici măcar nu semnaseră angajamentele formale care să confirme implicarea în proiect.
În ciuda acestor realități, toate știrile făcute după declarațiile ministrului Marius Budăi acreditează ideea că noua lege reinventează roata și curăță asistența socială de presupușii leneși care ar parazita-o.
O presă făcută în interes public ar contracara pe loc spusele găunoase ale politicienilor tip Marius Budăi (sau, dacă vreți, tip Raluca Turcan). Scoaterea din sărăcie nu e pe merite, scoaterea din sărăcie e un proces îndelungat și extrem de complicat care presupune o combinație de servicii și beneficii, plus asistență permanentă.
Sărăcia nu înseamnă doar lipsa banilor, sărăcia înseamnă și lipsa opțiunilor. Înseamnă alfabetizare precară. Înseamnă absența serviciilor medicale de bază. Înseamnă școli cu toaleta în curte. Înseamnă inclusiv segregare. Iar sărăcia nu e niciodată o alegere voluntară.
Alegerea unui ministru de a manipula fără scrupule o asemenea temă e însă voluntară. Și deplin ilustrativă pentru condiția noastră politică. Marius Budăi e în organigrama guvernamentală ministrul Muncii și Solidarității Sociale. Dar în realitate nu e decât un simulacru, o imitație, o spoială.
Marius Budăi chiar duce trai pe vătrai pe spinarea bugetului public: deși e apt de muncă și perfect sănătos, ministrul nu întreprinde adesea alt efort în afara celui de a debita la televizor.
Iată și recomandările săptămânii.
Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu
Lagărele Cristinei
AICI.
Microdozare cu ciuperci pentru a ușura stresul legat creșterea copiilor
AICI.
Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu
Judecata de Acum #5 (sezonul 3)
DE VĂZUT ÎN CEL MAI RECENT EPISOD
O țară cu instituții ornamentale și capete plecate
»» România a ajuns, pe toate palierele administrative, după chipul și asemănarea președintelui Klaus Iohannis. Asistăm la un ritual continuu al puterii, care nu se exercită decât ca oglindire de sine, nicidecum în beneficiul public.
»» baletul administrativ și ceremonialul găunos sunt cele două caracteristici ale epocii politice. Falimentul public se reproduce pe sine nestingherit din cauza unei culturi a cumințeniei și nerăzvrătirii, ambele lipsite de sens atunci când se manifestă înaintea unor personaje precum ministrul Lucian Bode.
»» șeful Internelor e, neîndoios, chintesența tuturor relelor politice din epoca Iohannis: un personaj incolor, de o mediocritate înmărmuritoare, teleghidat la vârful puterii tocmai pentru că e omul fără însușiri.
Comisia de ode pentru SRI
»» parlamentarii au fost în control la Direcția Generală de Analiză din SRI și au verificat cu atâta sârg încât, raportând rezultatele controlului, le-a ieșit o nouă odă la adresa serviciului de informații.
»» ce anume e de lăudat în activitatea informativă, când presupusele informări transmise de SRI beneficiarilor legali au ratat să prevină sau măcar să întâmpine o serie întreagă de catastrofe publice recente?
»» falimentul City Insurance, numirile de la Unifarm și Romarm sau neregulile flagrante din zona achizițiilor publice sunt tot atâtea exemple care dau dimensiunea ineficienței activității de analiză din SRI. Și totuși, la control, parlamentarii sunt atât de fâstâciți încât nu mai găsesc nimic de criticat, ci doar de elogiat.
Cazul Budăi
»» deși reforma pensiilor speciale trenează, amenințând sistarea plăților din PNRR, ministrul responsabil – Marius Budăi de la Muncă – e preocupat cu telefoane nocturne, hărțuindu-și colegele de partid
»» spre rezolvarea situației, șeful partidului îi transmite părintește să nu mai bea
»» partidul în cauză se auto-intitulează Social Democrat și are pretenția că ar susține, prin programele sale, combaterea fenomenelor de violență împotriva femeilor
O rușine continentală
»» Comisia Europeană a trimis României o nouă scrisoare de avertisment, pentru netraspunerea în legislația națională a Directivei privind combaterea abuzului sexual asupra copiilor
DUHUL RĂU. Statalitatea Republicii Moldova e amenințată de ambițiile belicoase ale Kremlinului, dar Vasile Dîncu transmite public că autoritățile de la Chișinău se cam alintă când semnalează pericolul. Iar președintele Iohannis are nevoie de două zile pline pentru a ieși cu un comunicat stânjenitor.
Vedeți și judecați AICI.
Ne puteți asculta pe Spotify, Apple Podcasts și Google Podcasts.
