Uniforme fără fond

Dispariția unei adolescente din județul Olt a expus brutal hibele sistemului național de urgență 112, făcând vizibilă cu ochiul liber întreaga impotență administrativă și operativă a statului român. | Foto: captură video PRO TV

0

Zile la rând, garnituri de polițiști, procurori și alți specialiști ai unor entități bugetare și-au îmbrăcat uniformele lor, au urmat procedurile prevăzute, au alcătuit hârtiile aferente, au pus semnăturile și ștampilele necesare.

Instituțiile erau însărcinate să asigure, prin mijloace și măsuri concrete, ideea generică de siguranță a cetățeanului. Dar oamenii lor și-au făcut datoria într-un sens mai degrabă mecanic, apoi și-au văzut de treabă și de viață cu sentimentul împlinit al lucrului bine făcut.

La capătul profesionalismului lor s-a înregistrat o victimă. O chema Alexandra, avea 15 ani.

Pentru adolescenta din Dobrosloveni (o comună de la lângă Caracal) dispărută la mijlocul săptămânii toate verbele sunt de acum la timpul trecut. Căci Alexandra a rămas fără viață cât structurile de ordine și siguranță ale statului român își trăgeau uniforma pe ele, urmau procedurile, alcătuiau hârtiile aferente, puneau semnăturile și ștampilele.

Pe scurt, cazul din Olt este al unei răpiri soldate cu violarea victimei și într-un final, după zeci de ore de prizonierat, cu uciderea ei (încheiată, după toate datele actuale, cu tranșarea corpului neînsuflețit). Pe lung, povestea de groază a Alexandrei din Dobrosloveni este despre butaforia instituțională pe care ne încăpățânăm s-o învestim cu atributele unui stat funcțional.

Nenumărate frontispicii de clădiri și antete pe hârtie dovedesc, formal, existența unor entități administrative și a unor unități operative chemate să asigure – în sens larg – aplicarea legii. Scopul ultim al acestui contract social ar fi menținerea unui climat de siguranță pentru cetățeni – inclusiv prin instituirea unor mijloace de urgență care să asigure, în limita rezonabilului, salvarea unor vieți omenești periclitate.

Cu toate instituțiile sale, un stat – oricare stat – nu poate anula efectele izbucnirilor criminale ale unora dintre cetățenii săi. Faptele penale ale unor psihopați vor fi întotdeauna o realitate a societăților noastre. Dar cazul Alexandrei din Olt nu e despre nemurirea sufletului criminal, ci despre lucrurile mici, concrete, care puteau fi făcute de uniformele statului.

Nu e deloc sigur că Alexandra ar fi putut fi salvată de la moarte printr-o intervenție mai rapidă a forțelor de ordine. Dar e sigur că acțiunile întârziate, încâlcite și indolente ale statului s-au dovedit complet incompatibile cu intervenția de urgență.

Dacă o victimă căzută în prizonieratul unui prădător sexual reușește să semnaleze, prin intermediul unui apel telefonic către sistemul național 112, că este sechestrată, minimul pe care îl poate face statul este să identifice rapid locația exactă din care s-a efectuat apelul. Nereușind să facă asta, statul se dovedește doar o simplă alcătuire de frontispicii și antete, care distribuie beneficii materiale bugetare și simulează satisfacerea unei nevoi publice.

În rarele situații în care acea nevoie chiar reclamă o demonstrație factuală, uniformele fără fond ale statului se pitesc în spatele procedurilor, alcătuiesc un vraf de hârtii și pun în scenă un ping-pong al declarațiilor din care toată lumea iese basma curată. Toată lumea mai puțin victima – care trebuie să suporte pe viu efectele incompetenței și incoerenței care stau la baza instituțiilor de stat.

Situația de la Caracal nu e deloc o premieră în peisajul românesc. Nu mai departe de primăvara acestui an, un copil de 3 ani a murit înecat în fecale, în fosa septică nesecurizată a unei toalete școlare din județul Iași.

Fără a fi cazul Alexandrei din Olt, și povestea tragică a lui Dănuț a evidențiat butaforia noastră instituțională – de la inspectoratul școlar județean la primăria din comună, nimeni nu se preocupase de condițiile de siguranță a spațiilor școlare, chiar dacă multiple hârtii și documente certificau bifarea criteriilor necesare.

Acum, în Olt, toate instituțiile implicate folosesc cu sârg același argument al procedurilor respectate, pentru a transmite public că și-au făcut datoria în mod exemplar.

Poliția Caracal consideră, prin vocea fostului său șef, că s-a acționat perfect. Serviciul de Telecomunicații Speciale anunță, de asemenea, că a acționat fără sincope, inadvertențe sau defecțiuni tehnice. Reprezentanți ai procurorilor susțin, la rândul lor, că nu li s-a interzis nicio secundă polițiștilor să intervină de urgență, chiar în lipsa unui mandat.

Toată lumea și-a îmbrăcat uniforma la dungă, a aplicat pașii procedurali, a consemnat ce era de consemnat în hârtiile cu antet. Nimeni n-a greșit pentru că, în teorie, sistemul funcționează exemplar.

În practică, însă, mobilizarea instituțiilor statului n-a servit cu nimic victimei, care a ajuns la același sfârșit tragic la care ar fi ajuns și fără să apeleze la ajutorul concertat al uniformelor fără fond.

Fără să-și împlinească rațiunea existenței nici măcar în raport cu minime criterii de eficiență (precum identificarea rapidă a locației victimei care apelase la 112), toate instituțiile implicate au bifat încă niște zile de salariu pentru personalul lor.

Remunerația unui polițist sau a unui procuror nu poate fi acordată doar în condiții de criminalitate zero, e o împrejurare imposibil de atins. Dar atunci când o armată de instituții are nevoie de zeci de ore pentru triangulații aproximative, percheziții greșite și analiză observațională inutilă a locuinței suspectului, ceva profund greșit se află la baza sistemului – cu atât mai mult dacă respectivul sistem are pretenția de a servi semnalării și rezolvării cazurilor de urgență.

Ce s-a întâmplat după episodul puștiului de 3 ani căzut în fosa septică din curtea școlii? Nimic – toate instituțiile, cu toți oamenii lor, au reușit să supraviețuiască morții lui Dănuț.

Ce se va întâmpla după dispariția tragică a Alexandrei? Nu știm – dar e previzibil ca, din nou, discuția noastră publică să fie deturnată spre datele periferice ale întâmplării.

Se vorbește, de pildă, în contextul ultimelor zile, despre regimul pedepselor aplicate în cazul infracțiunilor sexuale – de parcă o pușcărie mai îndelungată pentru agresorul Alexandrei ar fi împins polițiștii și procurorii să acționeze mai bine spre salvarea victimei.

Se vorbește, tot în contextul recent, despre protocoalele dintre SRI și organele de urmărire penală, trimise la coșul de gunoi al istoriei după decizii ale Curții Constituționale – de parcă mijloacele tehnice sunt cele care le-au lipsit oamenilor legii când aceștia au întârziat nejustificat pătrunderea în casa suspectului.

Cazul de la Caracal nu e despre lucrurile și mijloacele care au lipsit – ci despre oamenii care, fiind prezenți, au găsit rezonabil să aplice sec proceduri, cu sentimentul că mai mult nu trebuie și nu poate fi făcut.

Au părăsit deja funcțiile lor șeful Poliției Române, șeful Inspectoratului de Poliție Olt și adjunctul său, șeful Poliției Caracal, dar și prefectul județului Olt. Își vor găsi locuri la fel de călduțe în sistemul bugetar românesc.

Personalul de execuție din subordinea lor va continua să-și facă datoria exemplar, urmând procedurile și întocmind hârtiile. Procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Caracal, care s-a ocupat inițial de cazul dispariției Alexandrei, dispunând măsurile de intervenție, va continua să întocmească dosare penale și să fie plătit generos pentru apărarea ordinii de drept.

Anul trecut, de pildă, doar acest procuror a dus acasă aproape 130.000 de lei, adică peste 10.000 de lei lunar. Dacă omul e plin de intenții bune, dar nu poate să-și facă meseria pentru că statul român nu are mijloacele tehnice necesare să identifice locația exactă a unui apel telefonic, atunci e evident greșit raportul dintre salarizarea serviciului public și efectele sale concrete în societate.

Iar argumentul se extinde asupra fiecărei persoane implicate, direct sau indirect, în cercetarea răpirii de la Caracal.

Cazul Alexandrei ar trebui să se soldeze cu înțelegerea acestui angrenaj de prezențe instituționale care funcționează mai degrabă ca niște absențe. Altfel, vom repeta la nesfârșit aberațiile operative și administrative produse în contextul dispariției de la Caracal.

Există șanse considerabile ca lucrurile să curgă exact în acest sens. La noi – unde măsurile de formă sunt mereu prescrise nu doar înaintea, ci și în locul celor de fond – instituțiile vor să trăiască indiferent de câte victime produce trecerea lor prin viețile noastre.

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

Despre viol, poliție, prejudecăți
Cum a lăsat poliția sute de violatori în serie liberi? Ignorând sute de mii de kit-uri de viol. Cu alte cuvinte, nu au trimis nicio analiză la laborator. Și cum lasă încă poliția violatori în serie să le scape printre degete? Ghidată după prejudecăți. Pentru că, în opinia polițiștilor, de cele mai multe ori femeia minte, pentru că violul ar fi de fapt “o mică neînțelegere”, pentru că o persoană vulnerabilă violată nu e un caz, pentru că victima avea antecedente și lista poate continua. Și uite așa violul devine o infracțiune ușoară.

Fără violență
Sâmbătă seară o echipă Antena 3 a fost agresată de câteva persoane care ieșiseră în stradă pentru Alexandra, adolescenta răpită, violată, ucisă pentru că autoritățile au găsit locul în care era sechestrată la 19 ore după ce victima sunase la 112.

În mulțimea de țipători, înjurători și scuipători s-a aflat și Mălin Bot în rolul de instigator care urlă că cei agresați nu sunt de fapt jurnaliști pentru că lucrează unde lucrează. Cu alte cuvinte, după puțina logică a pretinsului jurnalist e OK ca alții să fie agresați după criteriul angajatorului.

Așa ceva nu se face. Nu vrei să te uiți la Antena 3? Schimbi postul. Vrei să combați public ceea ce fac? Fă-o cu argumente și explicații, nu cu țipete, salivă și intimidare. Revărsându-se peste un reporter care adună declarații și imagini din teren, țipetele, saliva și intimidarea nu servesc deloc unui spațiu public democratic. Din contră, îl subminează – pentru că pentru orice Piață a Victoriei care găsește indezirabilă prezența unui jurnalist de la Antena 3 se va găsi o altă piață convinsă că e indezirabilă prezența unui jurnalist concurent.

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun

O carte
Matei Vişniec, Opera dramatică, editura Cartea Românească, 2017.

Un film
Kolja, cehesc. Oscarul pentru cel mai bun film străin acum 22 de ani.

Un alt film
December’s Boys.

Un serial
Să nu uităm să rămânem imuni la mode și să vedem ceva frumos: Columbo.

Încă o carte
Copilăria, de Maxim Gorki. Polirom.

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

Planul B(oris)
O sinteză revelatoare despre noul premier britanic, AICI.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.